Că tot ne bucurăm că Vico filosoful și matematicianul, are gândirea uriașă și bine ordonată, în vasta sa operă De nostri temporis studiorum ratione, acesta menționează toate aspectele insuficienței raționalismului și a metodei analitice care îi este apropiată, insuficiență consistând mai ales în incapacitatea metodei analitice de a aduce înțelegerea naturii și de a călăuzi spre invențiune.
Analiza descompune, nu creează, ne face sceptici, nu activi și constructori. Matematica, idolul timpului, este în adevăr știință, dar știință abstractă, întemeiată fiind pe punct și pe unitate, care sunt două pure abstracțiuni. Trebuie să tindem spre știința concretă: „Astfel că lumina eternă ce nu asfințește niciodată – sunt cuvintele lui Vico – este acest adevăr, care în niciun caz nu poate fi pus la îndoială! Și această lume civilizată este, desigur, înfăptuită de oameni; de aici se pot și trebuie să se găsească principiile înlăuntrul prefacerii minții noastre omenești. Faptul acesta trebuie să minuneze pe cel ce reflectează, după cum toți filosofii au căutat cu toată seriozitatea să atingă știința lumii naturale, față de care, dacă Dumnezeu a făcut-o, doar Dumnezeu are știința; și au omis de a medita asupra acestei lumi a neamurilor, adică a lumii civilizate în care, pentru că au făcut-o oamenii, nu puteau oamenii să atingă știința”...Nu individul este centrul istoriei, ci omul care este atare întrucât trăiește, participă și recunoaște existența unei comunități, care este comunitatea neamului. Există, deci, deasupra individului o rațiune istorică și aceasta în valorificarea sa proprie determină formele existenței omenești: rațiunea izvorâtă din viața însăși a neamurilor în mersul evoluției lor civilizatoare, în care fiecare individ e colaborator al individualismului, care prin secolul al XVIII-lea începea să fie criticat. „Fatalismul, determinismul, mecanicismul sunt teorii la fel de înlăturate de Vico, nu numai pentru că nu respectă Providența divină, care, dacă a creat lumea, nu poate nici s-o părăsească la întâmplare, nici s-o înăbușe printr-un determinism ucigător, ci încă pentru că nu respectă soarta morală a omului, ursit de Dumnezeu să-și creeze o viață din ce în ce mai civilizată pentru opere de voință și de plăsmuire omenească.
Noua metafizică instaurată de Giambattista este, astfel, aceea a istoriei: este metafisica lumii morale, iar făuritorii ei sunt oamenii!” (pag. 341-348).
Calinic Argeșeanul
