Acest mare savant, Rene Descartes, a trăit la începutul secolului al XVI-lea (1596-1650), într-o lume care i se părea iluzorie, și pentru a-și stabili sieși, mai ales, faptul de a fi sigur de stabilitatea convingerilor sale, el recurge la ceea ce se poate numi „metoda îndoielii”.
Această „metodă” înseamnă că, dacă ne gândim bine și ne îndoim de orice, putem, totuși, să atingem cunoașterea, scopul primordial al vieții noastre.
Teama mărturisită a lui Descartes era, că duhul rău, uneori, poate bântui gândirea omului și de acolo vin toate nenorocirile care se abat asupra omenirii, din toate timpurile. În acest sens, iată și silogismul lui Descartes: „Un spirit rău mă poate face să cred lucruri care sunt false, așadar, nu este nimic de care să pot fi sigur”, dar, atunci „când spun: sunt-exist, nu pot să mă înșel cu privire la asta”, și adaugă: „un spirit rău ar putea încerca să mă facă să cred asta numai dacă aș exista într-adevăr”, așadar: „Gândesc, deci exist!”
Mai în glumă, mai în serios, având un dialog despre Descartes, un argeșean cu multă minte, a plonjat, peste gândirea lui Descartes și a spus, reflectând la acel „Cogito, ergo sum”, și a slobozit și el întru rostire: „Put, deci exist!” Nu mă așteptam să aud așa exprimare, de la savantul Descartes, în arc, peste timp, la Argeș, peste sute de ani, să auzi așa slove, te pune pe gânduri și te apucă grija să gândești, curat și sănătos, și, bineînțeles, tot pe atâta, să te speli!
Cred că nu suntem într-o lume „iluzorie”, fie că gândim, fie că se simte prin împrejurimi damf de cocină, ci ajungem la Prima Certitudine: credința în propria existență! Negreșit, Descartes avea limitele sale, când pe răzorul gândirii lui apăreau și stări accidentale, cum ar fi: „Voi presupune că un demon rău, foarte puternic și viclean își folosește întreaga energie pentru a mă amăgi”, presupunere de care poate am suferit și noi în alunecările din viață. Se liniștesc lucrurile doar atunci când, adunat de pe miriștea gândirii, poți să te bucuri, citind cele scrise de filosoful Descartes: „Această afirmație: SUNT! EXIST, este în mod necesar adevărată de câte ori o spun sau o concep în minte.”
Și în vremea lui și după, Descartes a fost asaltat și numit „un gânditor ireal”, chiar dacă îndemna: „Trebuie să ne întrebăm ce tip de cunoaștere poate atinge rațiunea umană înainte de a căuta să dobândim cunoașterea anumitor lucruri”, adică, mai pe românește, să nu punem carul înaintea boilor!
Oricum, Descartes este considerat părintele filosofiei moderne, căutând să ofere Filosofiei certitudinea matematicii, cu toată contrazicerea lui Thomas Hobbes, Benedict Spinoza și Gottfried Leibniz.
Să cugetăm la noi înșine! Când avem spaime că suntem o „iluzie”, să ne uităm în oglindă și să ne facem mustrare de conștiință că nu recunoaștem pe Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
