Când am pornit să brodez câte ceva despre Glasul Instinctului, mi-a venit să cânt: Glasul roților de fier! De cele mai multe ori am auzit vorbe în „dungă” despre fenomenul numit „Instinct”.

Ca orice om, am încercat să citesc pe dinlăuntru și să analizez cu atenție acest fapt, pe care noi am învățat să nu ne grăbim, să rostim ceva întru neatenție sau doar așa...ca să ne aflăm în treabă.

Știam că „putem să cercetăm Istoria Neamului Omenesc, din toate vremile, din toate locurile, din toate formele societății, de pe toate formele de civilizație; îl vom găsi totdeauna și pretutindeni crezând din îndemn lăuntric, în fapte, în cauze mai presus de această lume văzută, mai presus de această minune vie care se numește natura. În zadar s-a încercat să se explice, să se ridice în slăvi natura; glasul lăuntric al mulțimilor omenești, nu s-a oprit niciodată aici; mereu a căutat și a văzut totdeauna ceva dincolo de această natură”.

Este greu să înțelegem, uneori, progresul științelor, de aceea, „...Ceea ce este mai presus de fire s-a socotit înfrânt, înlăturat, pentru că într-un colț al lumii, într-o zi oarecare, au sporit mult științele naturii și cele istorice și sociale, și pentru că, în numele științei, s-a combătut, în cărțile vestite, lucrurile cele mai presus de lume. Și nu numai în numele oamenilor de știință, s-a dat această sentință, ci chiar și în numele poporului!

Putem să gândim și să acceptăm, o oarecare mustrare: „Ați uitat cu desăvârșire sau nu ați înțeles niciodată omenirea și istoria ei. Nu cunoașteți deloc ce este poporul; ce sunt toate popoarele, care sunt pe fața pământului!

Prin urmare, niciodată nu ați pătruns în aceste milioane de suflete, în care credința în supranatural este și rămâne prezentă și lucrătoare, chiar când se pare că oamenii o desmint prin cuvintele de pe buzele lor! Deci, cum vă dați seama ce distanță fără de margini este între lăuntrul și cele din afară ale acestor suflete, între mișcările schimbătoare, care tulbură mintea oamenilor și instinctele nestrămutate, care călăuzesc viața lor! Este adevărat! În vremea noastră sunt în popor mulți părinți, mame, copii, care se socotesc necredincioși și își bat joc cu ifose de minuni; urmăriți-i în viața tainică a casei lor, în încercările vieții lor. Ce fac acești părinți când copilul lor este bolnav? Ce fac acești muncitori de pământ, când ogoarele lor încărcate de roade sunt primejduite? Ce fac marinarii când plutesc pe mări pradă furtunilor? Ridică ochii spre Cer, se roagă, cheamă în ajutor această putere mai presus de fire, pe care voi o credeți înlăturată din mintea lor. Faptele lor pornite din îndemn lăuntric, fără putință de împotrivire, desmint în chip strălucit și spusele voastre și cuvintele lor.

Dintre toate ființele de pe pământ numai omul se roagă!”

Dintre instinctele sale morale, nu este niciunul mai firesc, universal, mai puternic, ca rugăciunea. Copilul o face cu toată supunerea. Bătrânul se retrage în văzduhul rugăciunii ca într-un refugiu împotriva slăbirii puterilor sale și a singurătății aduse de bătrânețe...La toate popoarele, vestite sau neînsemnate, luminate sau barbare, întâlnim la fiecare pas fapte de credință și formule de rugăciuni. Ce puternică și voioasă încredere sau cu sfială, teamă în văzul tuturor  sau în taina inimii sale, omul aleargă la rugăciune, ca la cel din urmă ajutor, pentru a-și umple golurile sufletului său și a duce mai ușor poverile soartei sale. În rugăciune găsește el, când totul îi lipsește, sprijin în slăbiciunea sa, mângâiere în durerile sale, nădejde în viața sa plină de virtute” (Guizot, istoric 1787-1874) L`Eglise et la societe chretiennneen 1861, p. 22-23, ed. 1861 și Meditation sur l`essence de la Religion chretienne: Le sur naturel, p. 92-95, ed. 1864).

Să nu uităm niciodată:

„Când suferința cu asprimile ei

Îmi roade inima și oasele,

Fără voia mea, strig către ceruri:

Dumnezeul meu” (Maurice Rollinet).

Chiar dacă ideea de Dumnezeu nu se poate cuprinde cu mintea, ea totuși se găsește în om și trebuie să o cultivăm cu mare grijă!

Calinic Argeșeanul