De Mănăstirea Cernica ţineau şi schiturile din Muscelul argeşean: Cetăţuia Negru Vodă, Slănic şi Ciocanu.

În anul 1974 am primit delegaţie de la stareţul Nifon Bărbieru, ca să merg dimpreună cu ierodiaconul Cosma Juncu, pentru a participa la slujba de 8 septembrie, hramul Naşterii Maicii Domnului, la Schitul Slănic, chinovie săracă de călugări şi cu drumuri cumplite.

Avva Vitimion Niţoiu, stareţul Schitului, un oltean subţire la trup, cu capul mare între umerii lui strâmţi ca de vrabie, cu o barbă albă ca omătul şi nişte ochişori ca de „ghiezure”, veghea plaiurile monahale. Un potcap de stofă, de vreun secol, ros pe la margini, acoperea căpăţâna eremitului, cocoţat pe la cota 1000, unde nu se fac decât cartofi pentru obştea monahală.

Chiliile din câteva case erau zidite de monahul Isidor, nepotul lui Vitimion.

Vrednic monah!

A cărat materialele pe spinarea unor cai rebegiţi de sete şi de foame. Un adevărat eroism monahal să zideşti din piatră şi nisip, în vârful muntelui. Ceea ce mă bucură şi acum este un ochi de lac unde se plimbă nuferii la adierea vântului.

La Slănic este o temperatură medie. Călugării de atunci erau aşa de puţini, neatingând nici cinci degete câte numeri la o mână. Trecuseră, pe acolo, mai de mult: Gavriil Stoica din Aninoasa, Nicodim Dimulescu de la Cărpeniş, Iosif, care a rămas statornic locului, precum piatra, iar Teofil Bădoiu, trecut la Domnul în 2010, călugăr statornic din anul 1944, a rămas doar într-un singur loc, 66 de ani.

Caz-eveniment! Câţi se mai pot lăuda cu astfel de statornice într-un loc? O viaţă de om plină de ispite şi spaime.

Mare lucrare e statornicia!

Dar cel care a muncit atunci cel mai mult a fost Isidor.

El a fost un adevărat om de muncă! L-am văzut ducând greul, ajutat de îngeri. Când o anumită persoană, văduvioară, pusese ochii pe el, într-o adâncă ispitire, Isidor al nostru s-a dus tocmai acolo unde nu mai intră femei şi văduve ispititoare, la Muntele Athos. Şi acolo a făcut mari lucrări. Îi port preţuire statornică.

A fost o mare pierdere pentru Schitul Slănic. Moş Vitimion nu lăsa mână liberă bietului Teofil ca să lucreze şi el, cât de cât. Decretul 410/1959 alungase şi pe Teofil Bădoiu de la Schitul unde ajunsese cu 15 ani mai înainte. Nu s-a mai dus acasă la el. Îi era ruşine de oamenii din sat, aşa cum se întâmplă de obicei. Părinţii, când îşi lasă odraslele la mănăstiri, ştiu că acolo este locul lor şi nu vor să mai audă de nicio schimbare şi mutare dintr-un loc în altul.

Cum Dumnezeu este îndelung iubitor către oameni a avut grijă şi de el. Familia Savu din Corbi, statornici iubitori de biserică, a găzduit pe sihastrul nostru, alungat din chinovia Slănicului.

Casa gospodarului, ai cărui strămoşi erau oieri, veniţi din Jina Sibiului, cu sute de ani în urmă, din cauza prigoanelor religioase, avea să devină bisericuţa mititică de la capul satului Corbi.

De acolo se vor ridica trei monahii şi monahul Teofan, azi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, care gândeşte că orice prigoană are şi o parte bună, folositoare vieţii duhovniceşti.

Trebuie să mărturisesc cu mare bucurie, că Schitul Slănic a avut o mare şi tainică influenţă asupra sufletului meu. Am dorit să pornim o biserică mai măricică. Bătrâna bisericuţă nu mai era corespunzătoare. Când am început demersurile, arhitectul Florea de la Arhiepiscopia Bucureştilor, nu şi-a prea pus nădejdea că vom reuşi ceva. După plecarea noastră, bietul Vitimion, mare făcător de versuri, mi-a altoit o frumuseţe de jalbă la Patriarhul Iustin, în vreo nouă pagini, unde mă făcea cu ou şi cu oţet, ocărându-mă că doresc să se facă biserică nouă. El ţinea la bisericuţa veche care întâmpina intemperiile vremii şi furtunile sociale şi religioase.

Nu m-am aşteptat ca evlaviosul părinte să aibă o astfel de atitudine. Poate avea şi el dreptate. Crescuse odată cu bisericuţa, care stătea ca o găinuşă pe creasta dealului.

Taborul, Slănicul muscelean, aşa cum l-am numit, avea să se primenească într-o bună zi. N-a scăpat de gândul meu de a se preînnoi acolo totul. Aşa s-a ajuns la Trei Altare de rugăciune, bucuria tainică dar şi mărturisită a lui Teofil arhimandritul şi stareţul.

Viaţa la Slănic avea mersul ei tainic. Avva Vitimion, cum i se spunea, îşi orânduia totul în spiritul lui de oltean dârz şi neînfricat. Nu era zgârcit. Dădea cam totul de pomană. Teofil era amărât că moşul Vitimion prea risipeşte bruma de venituri din dărnicia creştinilor care treceau pragul sihăstriei slănicene.

- Lasă tată, lasă, că Dumnezeu dă totul înapoi. Fii pe pace!

Aşa îi erau vorbele sincere şi de duh, izvorâte dintr-o inimă plină de bunătate.

Cine l-a cunoscut îl poartă în inimă cu evlavie.

Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.