Să mergem, braț la braț, cu genialul Vico și să citim: „Primii învățați ai lumei greci au fost poeți teologi, care fără îndoială, au înflorit înaintea celor eroici, așa după cum Jupiter a fost tatăl lui Hercule...Această demnitate, împreună cu cele două precedente stabilesc că toate neamurile păgâne, fiindcă toate și-au avut Jupiterii și Herculii lor, au fost, la începuturile lor, poetice; și că mai întâi, printre ele, s-a născut poezia divină, apoi cea eroică.
Oamenii sunt, în chip firesc, aplecați spre a păstra amintirile legilor și ordinelor care derivă din societatea lor. Toate istoriile barbare au începuturi fabuloase. Toate aceste demnități, de la a patruzeci și doua, ne dau izvorul mitologiei noastre istorice.
Mintea omenească e în mod natural condusă să fie desfătată de uniform. Fabulele sunt adevăruri ideale, conforme cu meritul acelora la care se referă închipuirea vulgului. Așadar, adevărul poetic este un adevăr metafizic față de care adevărul fisic, dacă nu se conformează, trebuie considerat ca fals.
Aceste trei demnități ne dau principiul caracterelor poetice, care constituie esența fabulelor. Cea dintâi demonstrează înclinația firească a vulgului de a le născoci, și de a le născoci cu măreție. A doua arată că, cei dintâi oameni, ca niște copii ai seminției omenești, nefiind în stare de a pătrunde obârșiile lămurite ale lucrurilor, avură nevoia firească de a născoci trăsăturile poetice, care sunt genuri sau universale fantastice, astfel ca să reducă ca la anumite modele sau chiar la portrete ideale, toate speciile particulare asemănătoare fiecare cu genul său, din cauza cărei asemănări vechile fabule nu se puteau închipui decât cu măreție. Această ultimă demnitate, ca urmare a celor precedente, este principiul adevăratelor alegorii poetice, care dădeau fabulelor înțelesuri universale, nu analoge de diverse lucruri particulare cuprinse sub numele de genuri poetice, cu alte cuvinte, alegoriile poetice sunt spontane, nu create prin meșteșug” (pag. 361).
Calinic Argeșeanul
