Biserica, aşezământ divino-uman, în cadrul misiunii sale sfinte şi sfinţitoare are ca atribut firesc şi pe acela de slujire, de a veni în ajutorul semenilor prin diferite forme concrete şi eficiente aşa cum s-a manifestat şi dovedit în timp.

Darurile slujirii le-a evidenţiat Mântuitorul în activitatea sa pământească, le-au tâlcuit Sfinţii Părinţi cu o înţelepciune şi jertfelnicie pilduitoare şi au fost transmise Bisericii care şi prin acestea s-a legitimat de-a lungul întregii sale istorii, iar mai ales acum mai mult ca oricând, este chemată să le perpetueze şi să le pună în valoare.

Slujirea semenilor sub toate formele şi mai ales slujirea caritabilă este o latură a slujirii liturgice, dând astfel caracterul de sfinţenie lucrării noastre. Caritatea s-a exprimat în fapte filantropice pornite din iubire faţă de aproapele ca principiu de solidaritate şi unitate în trupul tainic al lui Hristos pentru ca toţi să aibă parte atât de bucuriile acestei vieţi, cât şi de roadele Întrupării şi Jertfei Sale răscumpărătoare.

Astfel înţelegându-şi Biserica misiunea sa în această latură în toată existenţa ei şi încă din perioada începuturilor, aceste aspecte au fost concretizate de Sfântul Vasile cel Mare, prin aşezămintele de binefaceri pe care le-a organizat şi care în amintirea sa îi perpetuează numele prin denumirea de vasiliade, dată acestor aşezăminte.

Biserica Ortodoxă Română în bimilenara sa existenţă şi-a înţeles menirea şi a fost consecventă acestei lucrări. Mai ales după 1989, Biserica şi-a reintrat în rosturile sale fireşti în societatea românească şi, astfel, într-o scurtă perioadă s-au înfăptuit lucruri deosebite: s-a introdus religia în şcoală, seminariile teologice au fost integrate în reţeaua învăţământului public, iar facultăţile de teologie, mai numeroase ca oricând, şi-au regăsit locul în cadrul universităţilor de stat, având mai multe specializări (pastorală, litere, limbi clasice, limbi moderne, asistenţă socială, pictură şi patrimoniu, istorie şi pedagogie muzicală).

Mai mult decât atât, există preoţi în spitale, în aziluri şi orfelinate, în penitenciare şi armată, care asigură asistenţă socială celor cuprinşi în aceste structuri. Se construiesc biserici noi la sate şi oraşe, adevărate catedrale, se înfiinţează noi mănăstiri, vetre de cultură şi duhovnicie, iau fiinţă asociaţii creştine de tineri sau femei care lucrează în diferite laturi de activitate obştească şi se depun eforturi pentru dezvoltarea operei filantropice a Bisericii. Şi toate acestea le considerăm numai începuturi ce au nevoie să fie dezvoltate şi consolidate ca să poată contribui cu adevărat la renaşterea spirituală şi morală a neamului şi la creşterea prestigiului şi rolului Bisericii noastre.

Consilier Eparhial, Pr. conf. univ. dr. Constantin Onu