Când am văzut și auzit, cum Părintele Cleopa repeta cu un crescendo unic și cu modulație în voce, cuvântul Răbdare, mi-am adus aminte de Constantin Brâncuși, care, la un alt capăt al lumii, cânta cu fervoare, Aliluia, într-o sută de modulații! Cum s-ar spune: să-i fi tot auzit, cu uimire și câtă forță interioară te putea cuprinde!
Acest verb – a răbda – este, spun specialiștii, un cuvânt autohton, cuvântul de bază al bieților români. A fost conjugat la toate timpurile și în toate timpurile până azi și rămâne pentru totdeauna, cât vor mai fi oameni pe lumea aceasta.
Trecând atâtea nefericiri peste viața bunilor români, ei au învățat a răbda, adică, a suporta greutăți, neplăceri fizice și morale, fără nicio împotrivire. A suporta prezența cuiva de nesuferit, înfrânarea enervării, resemnarea, înfrânarea pornirilor, stăpânirea de sine, abținerea de a răspunde la insulte și altele asemenea, câte n-or mai fi în viața oamenilor de zi cu zi, este o virtute greu de împlinit și mai ales să reziste în timp.
Din înțelepciunea lumii învățăm că există, totuși, o limită dincolo de care răbdarea încetează de a mai fi virtute, și această limită, dacă se trece, această virtute de aur, devine ridicolă, dacă nu, chiar vinovată. Ce vom înțelege din zicala românească: “Teme-te de mânia omului răbdător, sau prea răbdător, ca să nu se spună, prost de răbdător?”
Tot de la înțelepții mireni auzim că cine nu știe sau nu vrea să îndure, nu are o inimă mare, iar moșii și strămoșii noștri, sărmanii au învățat, iar noi, la rândul nostru, învățăm să răbdăm tot ceea ce nu putem înlătura.
Românii au învățat să rabde și să nu învinuiască ceea ce nu putea fi schimbat. Știau și ei că marea răbdare este arta supremă de a spera! Dacă toată lumea necăjită ar ofta la o anumită oră, s-ar stârni toate furtunile din lume. Dar așa... oftăm pe rând, fiecare cu ofurile lui.
Deschizând Marea Carte a Omenirii – Sfânta Scriptură – citim: “Cel cu multă răbdare se stăpânește până la timpul prielnic, iar după aceea răsare bucuria pentru el. Până la timpul prielnic, el își ascunde cuvintele, și gura multora va povesti despre cumințenia lui” (Isus, fiul lui Sirah, 4, 23). Aceasta când ne cufundăm în rugăciune!
Se spune de către unii, plini de năduf, că au ajuns la capătul răbdării, neștiind săracii, că de fapt, răbdarea nu are niciun capăt, cât mai trăiește un singur om pe pământ. Și atunci este firesc să nu uităm de a ne feri, cumva, a face vreun pas disperat! Desigur, ziua cea mai întunecată va trece și este îndeajuns să trăiești, încă o zi, și... mereu așa! Cum ne-au învățat secolele de suferință și bântuială!
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l știm negreșit, că “Dumnezeu este Dumnezeul răbdării” (Romani 15, 5), iar Iisus Hristos a fost și a rămas pururea exemplu de răbdare (Faptele Apostolilor 8, 32; Matei 27, 14; Evrei 12, 3) și El, Iisus Hristos, ne încurajează pentru a avea multă răbdare, pentru că: “Întru răbdarea voastră, vă veți dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). “Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți răbdători; la rugăciune stăruiți” (Romani 12, 12).
Îndemnul Sfântului Apostol Pavel către slujitorii lui Dumnezeu este ca ei să se “desăvârșească în răbdare” (I Timotei, 6, 11; II Timotei 2, 24), iar credincioșii trebuie să arate răbdare către toți (I Tesaloniceni 5, 14), fiind întăriți în credință, atunci când răbdarea este deplină și neclintită.
Marea noastră bucurie se întregește atunci când știm că răbdarea este roada Duhului Sfânt (Galateni 5, 22), iar dragostea dumnezeiască rodește răbdare pentru că izvorăște din necazurile asumate cu înțelegere duhovnicească!
Ca prin farmec, citim în dumnezeieștile Scripturi, că Răbdarea produce mult înțeleapta încercare (Romani 5, 4) și speranță (Romani 5, 4; 15, 4).
Răbdarea, ca virtute, trebuie să fie însoțită de credință (II Tesaloniceni 1, 4; Evrei 6, 12), de cuvioșie (II Petru 1, 6); de înfrânare (II Petru 1, 6); de blândețe și bucurie (Coloseni 1, 11) și mai presus ca toate, a suferi cu răbdare, făcând cele bune și plăcute lui Dumnezeu (I Petru 2, 20), în timpul Postului și în toate celelalte zile de peste an!
Dar când nu avem răbdare, că și ea se termină? Facem rost de răbdare, în genunchii plecați spre rugăciune adâncă, până ce fuge duhul nerăbdării! Iar ca profilaxie rapidă: Să fugim din calea celor care ne încearcă răbdarea, ca să ne liniștim în pace!
Doamne Iisuse Hristoase, Te rugăm să ne dai Duhul Răbdării în casă, în familie, în școală, la biserică, la locul de muncă, la studiu de zi cu zi, în obștea sătească și orășenească, în orice manifestare de față cu oamenii și răbdare, chiar cu mine însumi!
Calinic Argeșeanul
