În scrisoarea a XIV-a, adresată de Rene Descartes, în 4 august 1645, din localitatea Egmont, Principesei Elisabeta, îi propune să citească o carte prețioasă, scrisă de Seneca, De Vita Beata (Despre viața fericită); aceasta pentru reputația autorului și la demnitatea conținutului.
În lumea științifică, dar și în câmpul vast al cunoștințelor generale, numele lui Giordano Bruno este pomenit adesea, cu un fel de venerație cuprinzătoare.
Ca să înțelegem mai limpede gândirea lui Rene Descartes, cred că este potrivit să prezentăm harnicilor cititori și câteva pasaje din cartea tipărită în 1641, Meditații despre Filosofia primă!
Cu mintea mea de „trubadur” prin universul vizibil, mi-au trecut multe gânduri, spre exemplu: mi-am imaginat o inimă zidită din opt miliarde de inimi!
Acest mare savant, Rene Descartes, a trăit la începutul secolului al XVI-lea (1596-1650), într-o lume care i se părea iluzorie, și pentru a-și stabili sieși, mai ales, faptul de a fi sigur de stabilitatea convingerilor sale, el recurge la ceea ce se poate numi „metoda îndoielii”.
N-am putea trece cu vederea pe Nicolaus Copernic (1473-1543), mare astronom și cosmolog polonez de limbă latină, care a construit un nou sistem, săvârșind o revoluție copernicană.
Pentru cine nu știe, Descartes s-a născut în localitatea La Haye en Touraine, în anul 1596, făcându-și studiile la așezământul din La Fleche, colegiu pentru fii de nobili, în care iezuiții predau o filosofie aristotelică scolastică. Descartes, însă, dorea să învețe din „marea carte a lumii”.
Dacă s-ar aduna toate judecățile pe nedrept, interumane, din lume, am avea un morman de invective și neadevăruri care ar ucide totul în cale, ca la Hiroshima. Norocul nostru este că răutatea din noi, o vreme din viața noastră este adormită. Unii puneau o întrebare firească: unde pleacă din om, când doarme, răutatea, ce-l chinuie atunci când este treaz?
Este fascinant să citești cărți alese! Să fii în comuniune cu cei care au fost, dar au rămas prezenți în casa și familia noastră. Câte cărți avem, atâția prieteni scriitori avem! Suntem mereu în văzduhul unei Academii personale! Cât de emoționant este atunci când mai vedem și rânduri scrise cu mâna!
Cred nestrămutat că, după atâta vreme cât am viețuit în frumusețea acestei lumi văzute, am ajuns să înțeleg că marele dar din lume dat omului este acela de a vedea pe Dumnezeu, Ziditorul Universului și a ne vedea pe noi înșine în toate tainițele gândirii, a inimii și a simțirii.
În gândirea filosofului Thomas Hobbes (1588-1679), care a trăit 91 de ani (longeviv, pe vremea aceea când bieții oameni nu trăiau mai mult peste jumătate de sută), a folosit o expresie, care nouă, azi, ni s-ar părea „abracadabrantă”: „omul este o mașină”!
De când eram prunc, atunci când auzeam rostindu-se în jurul meu cuvintele: Dragoste și Iubire, nu numai că ciuleam urechile, dar asupra inimii aveam un șoptit tainic de văzduh, plin de cântec de îngeri și amiros de iasomie. În mintea mea au rămas cele două cuvinte, de farmec pline, până azi.
Vom continua șirul oamenilor de știință ai lumii. Acum vom prezenta pe Thomas Hobbes, care a venit pe lume la 5 aprilie 1588, în satul Westport de lângă orașul Malmesbury, ca fiu al preotului din acel sat. Deosebit de dotat, la 14 ani a tradus Medeea lui Euripide, din limba greacă în versuri latine, desăvârșindu-și studiile la Oxford.
Când am văzut și auzit, cum Părintele Cleopa repeta cu un crescendo unic și cu modulație în voce, cuvântul Răbdare, mi-am adus aminte de Constantin Brâncuși, care, la un alt capăt al lumii, cânta cu fervoare, Aliluia, într-o sută de modulații! Cum s-ar spune: să-i fi tot auzit, cu uimire și câtă forță interioară te putea cuprinde!
Prin mijloacele de comunicare prin eter, am aflat dimpreună, că din necuprinsul pustiu al Saharei africane, au pornit, ca în fiecare an, nori de praf extrafin care au ajuns în Europa, și deci, și în România.
Pagina 3 din 95