Îmi aduc bine aminte cum se postea la noi în bătătură. Dar cine nu-şi aduce aminte? Dacă s-ar apuca fiecare să scrie, cum a început şi cum a postit în toate posturile de peste an, ar fi o frescă de o frumuseţe fără seamăn.
Mamele noastre de demult şi cele de azi au o mare bucurie întru împlinirea posturilor. Aşa de bine şi de frumos dă!
Când eram copilandru, mă ţineam de năzdrăvănii. Îmi aduc aminte că eram în Postul Sfintei Mării, iar pregătirile se făceau din vreme cu un tipic foarte sever. Lucrul acela mă impresiona. Era o stricteţe absolută.
Foarte ritos, mama mă pusese într-o nouă ascultare, pe lângă cea de bucătar. Ce să spun! Eram cu capul în nori şi inima la cer. M-am apucat de lucru. Părinţii noştri aveau vreo trei vaci mari cu ugerul până la pământ. Era o întreagă tevatură cu mulsul laptelui pentru că mama îmi făcea măsura cantităţii.
Puneam laptele la prins în oale, un fel de amfore cu gâtul lung. Trebuia să am grijă cum procedam cu smântânitul. Luam smântâna şi-o puneam într-un recipient numit budalău, adică un vas de lemn înalt, peste un metru, care odată umplut, era bătut cu o roată de lemn perforată şi scoteam o bunătate de unt, Doamne, Doamne!
Postul mergea strună. Găteam cu grijă şi toată lumea era mulţumită. Dar, într-una dintre zile, am văzut în camera unde aveam înşiruite câteva zeci de oale de diferite mărimi, o legătură mare, agăţată-n grindă.
N-o mai văzusem până atunci. Uşurel, am pus scaunul şi am luat traista jos. Am găsit, spre marea mea bucurie, zahăr cubic. Era o raritate. M-am uitat la zahăr, m-am uitat la oalele pline cu lapte. Dintr-odată, mi-a sclipit ideea: ce ar fi să mănânc groşteorul (partea prinsă deasupra oalei) cu zahărul cubic?
Zis şi făcut! Am isprăvit câteva oale pentru că groşteorul era la unele cam amar. Am legat săculeţul cu zahăr şi l-am pus la locul lui.
Uitasem că eram în post. Că am greşit, o, Doamne, nici prin minte nu mi-a trecut!
Mama de la fân, din munţi, a venit să-şi mai vadă feciorul bucătar şi mulgător la vaci.
Parcă o aud şi acum:
– Costică al mamei, ai avut grijă de toate?
– Da, mamă dragă, am avut, a fost răspunsul lui Costică cel „nevinovat” care nu ştia unde se va ajunge.
– Dar oalele le-ai păzit să nu le „strice” pisoii noştri jucăuşi?
– Desigur, mamă, totul este în ordine.
Vedeam că ochii mamei se cam îndreptau spre pieptul meu. Până să mă dumiresc cam ce-ar fi fost, m-am simţit înhăţat şi dojenit în gura mare:
– Dar pe piept cum a ajuns smântâna din oale, neisprăvitule?
Din graba mea, întru înfulecarea zahărului cu smântână, n-am mai văzut urmele lucrării nepostitoare de lapte.
– Vino încoace, să te învăţ minte, să nu mai „strici” oalele ca pisoii. Acum vei mânca laptele din toate oalele la care ai umblat.
Erau vreo 2-3 oale. Am băut una dintre ele.
Mă umflasem ca un pepene. O rugam pe mama să mă ierte. Şi când mă aşteptam mai puţin, m-am trezit cu laptele vărsat peste întreaga mea fire, așa că am luat-o la fugă prin grădina plină de bucuria rodirii.
Când credeam că va izbucni furtuna, am auzit pe mama, în hohote de râs, zicându-mi:
– Mai dai vina pe pisoi că mănâncă smântâna?
De atunci nu m-am mai vindecat! Când văd smântâna şi laptele, uit că-i post şi mă trezesc, bucurându-mă de bunătatea laptelui, cu derivatele lui cu tot.
Şi-am aflat, după cercetări, că laptele ar fi de post. Credeţi aceasta?
Când i-am spus Patriarhului nostru Teoctist că am îndemnat pe argeşeni şi musceleni, să bea lapte, că-i primejdie mare cu otrăvurile pe care le respirăm şi le mâncăm, zi de zi, mi-a zis zâmbind:
– Calinic, le-ai spus aşa ceva?
– Le-am spus, ba, le-am şi scris! zoresc eu cu răspunsul.
Postul este o treabă gospodărească şi de o simplitate absolută, am zice. Să nu facem caz de post şi postire, niciodată, cât trăim.
Să învăţăm discreţia postului şi a postirii.
Să iubim mai întâi postul ş-apoi să postim atât cât putem şi cum putem.
Domnul vede mai ales pe dinlăuntru, în inimă!
El nu se uită în stomac!
Calinic Argeșeanul
