Cuvântul Ierarhului1957

În administraţie, oricât te-ai feri mai faci şi boacăne. Securitatea locală, în frunte cu comandantul Nanu, îşi exprima mereu nemulţumirea că nu au siguranţa că în mănăstire nu se adăpostesc şi niscaiva infractori,…

Printre lucrările mari de la Mănăstirea Sinaia se număra şi restaurarea picturii şi văruirea bisericii pe dinafară.

La Bucureşti mergeam adesea pentru treburi, cu trenul. Era o bucurie mare. Vedeam munţi, văi, ape, flori, brazi, păsări, oameni liniştiţi şi copii zburdalnici.

Mănăstirea cea frumoasă a Sinaiei nu avea cimitir. Când am întrebat unde sunt înmormântaţi călugării, mi  s-a răspuns:

Casa de odihnă a Arhiepiscopiei Bucureştilor, amenajată tocmai în chiliile Mănăstirii Sinaia era un semn vădit de slăbiciune din partea conducerii. Dar nu puteai face mare lucru pentru că dispoziţiile trebuiau executate.

În anii ’70 ai secolului „cinic” cum îl numea Adrian Păunescu, pe blestematul secol al XX-lea, s-a gândit ca Mănăstirea Văcăreşti, să devină un Muzeu Naţional Bisericesc al Patriarhiei Române.

Disputa cea aleasă pe varii teme, între patriarh şi supusul său, vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, dura de mai multă vreme.

Aşa l-a catalogat Dinu Bălan, într-o vreme, în Cetatea Culturală, An V, octombrie, 2002, pe Romulus Zaharia, cunoscându-l pe când eram stareţ la Mănăstirea Sinaia (1977-1981).

Simbolul de credință al Bisericii Ortodoxe mărturisește, în articolul șase, că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere, „S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”.

M-am apucat de lucru cu toată seriozitatea. Mănăstirea Sinaia era într-un oraş turistic important din ţară şi căutat de turiştii din străinătăţi.