Toma d`Aquino (1225-1274) are o viziune deosebită asupra relației dintre Filosofie și doctrina creștină, precum și perspectiva fascinantă asupra „eternității universului”, stări care sunt ca subiect relevant și în secolul XXI.
Într-un articol anterior despre maximele lui Constantin Brâncuşi, ne-am oprit asupra celor consacrate păcii şi echilibrului interior, concepţiei referitoare la artă şi, îndeosebi, asupra eticii sale strâns legate de înţelepciunea ţăranului român impregnată de morala creştină ortodoxă.
Ca să ne fie mai limpede și pe bun înțeles, reamintim, că filosoful Aristotel susține că „Universul a existat dintotdeauna”; iar Biblia spune că Universul nu a existat dintotdeauna și că, în consecință, lumea (Universul) a avut un început, dar se poate ca Dumnezeu să o fi creat în așa fel, încât ea să fi existat veșnic (pag. 91).
Recitesc acum la împlinirea a 148 de ani de la nașterea lui Brâncuși, cartea lui Petre Pandea despre marele sculptor, apărută în 1967 la Editura Meridiane și subintitulată „Amintiri și exegeze”.
Și acum un uriaș, la propriu și la figurat: Toma d`Aquino, care s-a născut în anul 1225 la Rocca (adică Piatra sau Roca Seacă) în Italia. Universitatea din Neapoli avea să-l aibă student genial și spre supărarea familiei sale, a adoptat ca să-și orânduiască viața în noul ordin călugăresc dominican (pe înțeles: câinii Domnului), ordin prin excelență format doar din intelectuali de primă mână (toți savanți).
Într-un triptic de articole, intitulat Pace şi bucurie cu Brâncuşi, am încercat o argumentare care să evidenţieze statura creştină a marelui nostru artist.
Pământul Persiei a mai „răsărit” o floare a științei, numită Rumi, adică pe numele întreg: Jalal Ad-din Muhamad Rumi. El mai este cunoscut și ca Mawlana (călăuza noastră) sau pur și simplu Rumi, că este mai ușor de rostit.
Într-un medalion consacrat aforismelor lui Brâncuşi, aminteam că sculptorul a fost cântăreţ în strana bisericii române sau a capelei, cum se spunea pe vremuri, din Paris. O biserică ortodoxă, bineînţeles.
Nu ne mai mirăm prea mult de scrisul exegetic al lui Moise Maimonide cu privire la cum să ne comportăm în credința noastră în Domnul Dumnezeu, pentru că, mai înainte de el, cu 800 de ani, în anul 400 d.Hr., filosoful Pseudo Dionisie Areopagitul, fondează tradiția teologiei creștine negative, care afirmă că Dumnezeu nu este ființă, ci mai mult decât ființă, adică Ființă Supremă!
Avicenna, spre deosebire de Aristotel, este unul din cei mai faimoși „dualiști” din istoria filosofiei – el credea că trupul și mintea sunt două substanțe distincte. Marele său predecesor în această privință a fost Platon, care vedea mintea drept ceva distinct, întemnițat în trup. Platon considera că, în momentul morții, mintea va fi eliberată din temniță pentru a se așeza în alt corp.
Acum vom avea ocazia să luăm cunoștință cu un personaj cu totul și cu totul deosebit, poate de unii bine știut. Este vorba despre Moise Maimonide, născut în anul 1135 în orașul Cordoba – Spania, dintr-o familie de evrei.
Aminteam în materialul trecut, de Avicenna (980-1037), după numele său inițial Ibn Sina, născut în Bukhara, în Uzbekistanul de azi. El a scris în limba arabă, limbă în care se învăța carte în lumea islamică, limba sa natală fiind limba persană.
Acum, cu îngăduința blajinului cititor, ne vom opri, doar în treacăt, asupra marelui cărturar Averroes (1126-1198), pe numele său Ibn Rushd.
Mai multe tablete, în ultima vreme, au ocupat site-ul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, despre filosoful-cărturar creștin Boethius, cu rădăcini adânci în cunoașterea Domnului Dumnezeu, dar și o luminată credință.
În lumea occidentală există, ca și în lumea orientală, sfinți care și-au consacrat viața în studii de înaltă înțelepciune. Unul dintre ei este și Sfântul Anselm de Canterbury, născut în anul 1033, în orașul Aoste din Italia de nord.
Pagina 6 din 95