Când mă gândesc la Sfântul Antim Ivireanul, alesul cărturar şi scriitor în slovele de aur ale cuvântului românesc, mintea mă duce la anul 1650, când Dumnezeu a binecuvântat naşterea pruncului, de neam georgian, care va deveni cel mai luminat mitropolit al Ţării Româneşti până în secolul al XVIII-lea.
De prunc a cunoscut jalea şi silnicia robirii de către agarenii care invadau adeseori Georgia. Sclipitor la minte, a învăţat, pe lângă limba maternă, limba turcă, greaca veche şi cea nouă, slava veche şi limba română, limbă, pe care a cuprins-o în dragostea sufletului său, cum rar s-a mai întâmplat vreodată unui străin de neamul, în ograda căruia s-a născut duhovniceşte.
Patriarhul Dositei al Ierusalimului ştia dorinţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, care plănuia să revigoreze cultura românească pe lângă înflorirea şi răspândirea culturii greceşti în toată aria ortodoxă din acele vremi, recomandându-l pe viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, pentru această lucrare anevoioasă.
Atât cererea luminatului domnitor valah, Constantin Brâncoveanu, cât şi intuiţia Patriarhului Dositei al Ierusalimului, au fost binecuvântate de Dumnezeu, Care, în atotştiinţa Sa, pe toate le orânduieşte.
Anul 1690 avea să fie începutul lucrării sale în noua sa patrie, adoptată din inspiraţia Duhului Sfânt. De îndată se călugăreşte, la vârsta matură de 30 de ani, primind numele de Antim. Iscusit şi cu îndemânări artistice, la Bucureşti învaţă arta tipografică. În anul 1694, ajunge egumen la Mănăstirea Snagov, loc retras şi de pietate, unde aşează tipografia sa iubită, născătoare de slovă tipărită în cele 63 de cărţi, câte a reuşit să izvodească în tiparniţele gospodărite de el.
Se ştie, că în această muncă, aproape silnică, şi de Sisif, personal s-a ocupat de alcătuirea şi tipărirea a 38 de cărţi în diferite limbi: română, greacă, arabă, georgiană şi slava veche, adevărat spirit encicloped.
În anul 1705 ajunge episcop al Râmnicului unde continuă lucrarea dragă inimii sale de a tipări cărţi de folos pentru obştea încredinţată spre păstorire. În frumoasa Eparhie a Râmnicului nu i-a fost dat să stea prea mult. În anul 1708 a fost ales ca mitropolit al Ţării Româneşti, unde a ţinut, la intronizare, o admirabilă cuvântare în limba română, deşi era la modă limba greacă, fiind de faţă şi ierarhi ortodocşi ai lumii greceşti.
Lucrarea arhipastorală a mitropolitului Antim se impune în multiple căi: traducător şi luptător pentru triumful limbii române în Biserică, îndrumător al tiparniţelor sale iubite, educator hotărât al clerului, ctitor eclesiastic şi înflăcărat patriot.
Devotat până la jertfă ortodoxiei şi ţării sale adoptive, a înţeles să lupte din răsputeri împotriva celor care îndrăzneau să încalce graniţele bunei cuviinţe. Trează în inimă era şi ridicarea şi restaurarea sfintelor lăcaşuri de rugăciune, Mănăstirea Antim din Bucureşti fiind ctitoria sa la care a lucrat cu propriile mâini.
Planul bisericii, însăşi zidirea, cheile bolţilor, uşile sculptate, mobilierul din biserică, armonia în arhitectură şi rezistenţa întregii zidiri, erau bucuriile ctitoriceşti ale marelui Ierarh Antim.
Anul 1711 avea să fie unul nefericit pentru gloriosul Antim. Se iveşte un conflict între domnitorul Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul Ţării Româneşti pe probleme „social-politice”. Drept dovadă ne stau scrisorile de apărare pe care le trimite Antim Ivireanul, domnitorului Ţării.
La toate aceste supărări s-au adăugat şi anumite scrisori, trimise Patriarhului Hrisant Notaras al Ierusalimului, care pretindea ca să fie pomenit la slujbe în locul Patriarhului Ecumenic al Constantinopolei, iar mitropolia să fie închinată Sfântului Mormânt.
Mitropolitul Antim Ivireanul îi răspunde, fără cruţare şi în tonul potrivit caracterului său intransigent, lucru surprinzător pentru Hrisant, atitudine ce nu i-a fost iertată până la moartea sa.
Plesneala aplicată înfumurării patriarhale, care se amesteca fără niciun drept în treburile bisericeşti româneşti, îi agrava situaţia. La toate acestea, intrigării din afară şi dinlăuntru, bănuielile ţesute în jurul său precipită sfârşitul tragic al mitropolitului.
Nicolae Mavrocordat, în anul 1716 avea să-l condamne la detronare şi la exil. Se pare că trupul său ar fi în lacul Snagov, iar capul a fost adus pe tipsie, pentru încredinţare ucigaşului domnitor fanariot.
Faima straşnicului mitropolit Antim în lucrarea de iluminare a obştii ortodoxe româneşti, al cărei Părinte sufletesc era, a trecut frontierele Ţării, pătrunzând în lumea savantă a Occidentului. El era supranumit: „Aldo Manuzio al românilor”[1].
Mai mult chiar, lucrările tipărite de savantul mitropolit Antim, sunt amintite de Bernard de Montfancon în Paleografia greacă (1708), iar un exemplar al Didahiilor – semnalat de slavistul J.S.G. Simmons – se găseşte la Londra.
Trebuie să recunoaştem munca ştiinţifică a acestui titan al culturii, care alături de Coresi rămâne, negreşit, cel mai iscusit tipograf din cultura noastră românească.
Cartea sa, Didahiile, este opera de atitudine a marelui Antim, orator bisericesc de frunte al tuturor timpurilor. Pe lângă predicile usturătoare se găsesc şi cele două scrisori adresate domnitorului Constantin Brâncoveanu, scriindu-i că: „răutatea şi zavistia din lume nici au lipsit, nici va lipsi”, făcând experienţa nemijlocită a celor „câţi ne fiiarbem într-această ticăloasă de ţară”.
„Lumea a fost făcută slobodă pentru toţi”
Dureros pentru inima Sfântului Antim Ivireanul a fost că nu a putut depăşi „întâmplările vremii” şi a fost cuprins de „mozaviriile” timpului „obraze mari bisericeşti şi mireneşti”, adăugându-se „voile vegheate, vânzările, pârile”, dar şi neliniştea – mărturisită adesea de Brâncoveanu mitropolitului – că „iaste datoare ţara cu doao sute şi mai multe de pungi”[2].
Se pare că a fost un conflict personal, deasupra căruia Mitropolitul Antim, povăţuieşte ca un părinte că „iaste vremea purtării de grijă” şi că tuturor le revine îndatorirea de a „lăsa răutatea, jafurile şi strâmbătăţile, urâciunea, vrajba, zavistia”, afirmând superb, marele prelat, că: „lumea a fost făcută slobodă pentru toţi”, şi că toţi oamenii sunt obligaţi „întru aceste vremi ce s-au înmulţit nevoile şi pre toţi, împreună de toate părţile ne-au încungiurat nenorocirile, necazurile şi scârbele ce vin totdeauna, neîncetat, de la cei ce stăpânesc pământul acesta”.
Atitudinea vehementă a îndureratului Antim Mitropolitul – conştient de responsabilitatea sa de Părinte al obştii creştine – devine robustă, protestând împotriva unei stări numită atât de potrivit „nesimţirea cea mare a oamenilor acestui veac”. El se leapădă de toate nimicurile vieţii şi „lasă altora laudele lucrurilor celor slăvite”, minunându-se de ele doar „cu mintea” şi le citeşte „cu tăcerea”, căutând, mai ales, înţelepciunea Scripturii şi pilde cu tâlcuiri folositoare pentru vremea „când ne încungiură întâmplările şi nevoile cele mari”.
Greu lucru avea de făcut neodihnitul ierarh Antim. El avea în grijă permanentă „Cuvintele de învăţătură”, dornic să vindece moravurile contemporanilor săi „porniţi cu toţii spre răutăţi, ca o roată când dă de vale şi nu se mai poate opri”.
Harnicul vlădică Antim, mărturiseşte, că are îndatorirea de „a-i cerceta sufleteşte” şi că „are treabă cu toţi oamenii câţi sunt în Ţara Românească”, prin harul scrisului şi al cuvântului.
Dacă Didahiile sunt un buchet de predici, trebuie să subliniem şi faptul că ele reprezintă şi o celebrare a întâietăţii verbului, o sărbătoare a cuvintelor „de bună vestire” şi „de mare bucurie”, aşezate ca o masă pentru „îndulcirea cu ospăţul vorbelor, a inimilor şi auzirilor celor ce vor ospăta sufleteşte”.
„Taina gândului evanghelic”
Luminat de Duhul Sfânt, evlaviosul mitropolit Antim, atunci când cercetează Scripturile, nu reţine „slova evangheliceştii istorii”, ci mai ales „taina gândului evanghelic”. Bogăţia metaforelor din textul evanghelic „închipuiesc” şi „ne adeverează” lucruri adevărate, precum: marea, e „lumea întru care niciodată n-au oamenii odihnă, nici linişte”, corăbiile – „împărăţiile, crăiile, domniile şi oraşele, mulţimea norodului, bogaţii şi săracii, cei mari şi cei mici, ce călătoresc şi se află în nevoie”; vânturile „nevoile ce supără totdeauna”; iar norii, fulgerile şi tunetele – „întâmplările cele de multe feluri, neaşteptate pagube”.
Şi ca să fim puţin şi în tonul ştiinţific al vremii în privinţa Cosmosului, vom spune că Mitropolitul Antim cel Sfânt, are percepţia întunericului cosmic, „vede cu gândul”, cerul închizându-şi ostenit toţi ochii, luna care „nu priveghea” şi „nici una din stele avea deschise templele cele de argint”, aude „cu urechile inimii”, corbul aducând „veştile liniştii”, numeşte marea „stihie nestatornică”, soarele „vârf celorlalte stele” şi, iată, înaintea lui Eminescu, luna este numită „podoaba nopţii şi stăpâna mării”!
Cu un fir de argint, Didahiile Sfântului Antim, sunt brodate cu un grai inconfundabil şi plin de putere. Ascultarea, sfânta ascultare, nu întâmplător este oprită în paginile didahiilor: „ascultarea în vremea înfrumuseţării”, stăruind imperativ pentru sila autocunoaşterii – „vino odată în sine-ţi. Vezi-ţi ticăloşia!”, îndemnând la scrutarea „sinelui”, care aduce degrabă în suflet „frumuseţile cele minunate”, arătând pe omul îndreptat „mai luminat ca soarele”.
Ca oarecând profetul Iona, în care se regăsea adesea, Antim, Mitropolitul Ţării Româneşti, porunceşte vehement: „Lăsaţi jugurile, lăsaţi strâmbătăţile şi vrăjmăşiile!”[3].
Din Opera bogată, a învăţatului mitropolit Antim, vom reaminti:
– Învăţătură pe scurt pentru Taina Credinţei, 1705.
– Învăţătură bisericească pentru învăţătura preoţilor, Târgovişte, 1710.
– Învăţătură bisericească a vlădicăi Antim, Bucureşti, 1714.
– Didahiile, Predice, 1709-1716.
De viaţa şi opera marelui Mitropolit Antim s-au îngrijit I. Bianu, episcopul Melchisedec al Romanului, C. Erbiceanu, N. Iorga, Petre V. Haneş, G. Ştrempel, ş.a.
Niciun ierarh care a călcat pe pământul românesc, nu a fost înzestrat de Bunul Dumnezeu cu atâtea daruri şi cinstiri. El avea să ajungă în fruntea Bisericii Ortodoxe Române, într-o vreme instabilă.
Cu toate greutăţile lucrării pastorale, s-a înjugat şi la lucrări istovitoare ca tipograf, desenator, xilograf (săpător de litere pentru tipografii), caligraf, pictor, sculptor, orator bisericesc şi om al vremii, plină de înfurciri social, politice şi religioase.
Am dorit cu aceste rânduri scrise, să intrăm în duhul Sfântului Antim Ivireanul şi a vremurilor nestatornice, dramatice şi tragice pe care le-a avut de întâmpinat, plecând în Ţara de peste veac, la 66 de ani.
Înger în trup
El a fost sfânt de la început!
Biserica drept măritoare românească l-a trecut în calendarul cinstirii, noi fiind fiii săi de suflet, de-a lungul veacurilor!
Dumnezeu ne-a dăruit, nouă românilor, un înger în trup, ca să ne slujească, să se jertfească şi să ne lumineze cărările vieţii în numele lui Hristos, Domnul.
Sfinte, Martir şi Ierarh, Antim, ajută-ne în faţa lui Hristos Iisus, să ne îndreptăm viaţa şi să ne mântuim!
Calinic Argeșeanul
[1] „Aldo Manuzio, zis cel Bătrân (c. 1449-1515), tipograf italian stabilit la Veneţia, a înfiinţat o tipografie, a creat corpul de literă numit italic şi aldin, a introdus formatul în octavo, a fondat Academia aldina şi a editat lucrări de referinţă pentru arta tipografică”. (DEI, p. 1495).
[2] Scriitori români, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 33.
[3] Idem, ibidem, pag. 34.
