Dacă ne acordăm un pic de răgaz, cultivăm în lumea noastră internă un timp pentru meditație, ceva dinlăuntrul nostru se pune în mișcare, trăim într-un văzduh de inspirație în care se leagă lumea internă de cea externă.
De cele mai multe ori mi-am spus că este bine să mă las în voia absolută a Domnului Dumnezeu, iar eu să nu mai fac nimic revigorant, adică să apară un sentiment de pustiire sau cum s-ar spune, în proverbul românesc: „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”.
Este absolut trist să te așezi într-un con de umbră și să nu te hărnicești ca să te încerce măcar o idee, încercându-ne un fel de „lenevie”, fără să-ți stârnească interesul stimulatoriu, iar sufletul nostru nu se mai găsește în rezonanță cu absolut nicio stare optimistă, instalându-se un fel de sentiment de lehamite letargică sau mai mult, o stare gravă de dezgust.
Plictiseala este o stare ce ne poate încerca oricând, mai ales când nu avem oricare ocupație. Atunci când plictiseala trece pragul casei noastre, ușor-ușor, parcă ne simțim că nu mai suntem vii, adică, am murit înainte de a muri! Nu ați încercat stări de vlăguire? De lipsă de inițiativă? Fără dinamica de a face ceva, trăim un sentiment de vid chinuitor și, cu toată această stare, avem cutezanța de a susține că suntem bine însuflețiți de gânduri și fapte solide.
Ne aducem aminte că filosoful Blaise Pascal scria despre acest monstru, numit Plictiseală: „Nimic nu este mai greu de îndurat pentru un om decât să nu facă nimic, să nu aibă pasiuni, ocupație, distracții, sarcini, diferite ascultări de împlinit. El își simte atunci neantul, abandonul, insuficiența, dependența, neputința, vidul. Nu va face decât să scoată fără încetare din adâncul sufletului său plictiseala, tristețea, amărăciunea, ciuda, disperarea” (Blaise Pascal, Cugetări, Oradea, 1998, pag. 207).
Se vede că, pentru Pascal, plictisul este sinonim cu întunecarea sufletului.
Așadar, noi suntem datori să respingem și să ne scuturăm de această stare, și să ne revenim la realitate, că viața noastră are o semnificație, chemare sfântă și un sens binecuvântat!
Plictiseala ne poate încerca pe mulți! Bate la ușa noastră și este bine să ne găsească lucrând, cu activitate permanentă, în așa fel, ca să spui: „Sunt atât de ocupat, încât nu am timp nici să mor!”
Așa era mama mea! În lucrare neadormită!
Calinic Argeșeanul
