Iar ca ultim episod bălţăteştean voi aminti, că nu prea mi-au fost la inimă, directorii de şcoală. Cei de la Bălţăteşti, că au fost vreo trei-patru în trei ani, erau măcinaţi de ideologia ateo-comunistă, care se aşeza pentru multă vreme pe faţa României.
Că n-am fost uşă de şcoală, cum s-ar spune, paralel cu uşă de biserică, s-a văzut şi din faptul că mama a fost chemată la şedinţa cu părinţii. A dorit ca pruncul ei să înveţe carte. De aceea şi veghea mai mult ca tata la mersul meu şcolar.
Spunându-mi-se că sunt eliminat – episodul cu coliva – am plecat acasă, la Cracăul Negru. Am stat câteva zile. Mama s-a întristat. Mi-a tras o chelfăneală. Apoi m-a pus la treabă. Cel mai urât lucru era să te duci la moară cu sacul în spinare. O aud pe mama plină de năduf:
– Mergi la moară, Costache, dacă la şcoală nu-ţi place! Şi aşa luam sacul, aproape mai greu decât mine şi-l duceam în spinare, câţiva kilometri, până la moara Varvarei. Ajuns acolo, uitam de supărare şi de greutatea sacului care se mai uşura cu vama luată şi parcă sacul cu făină era mai uşor la întors acasă.
Uneori, luam cu mine şi câinele, pe nume Ciobanul. Era un uriaş, lăţos şi cu labe de urs. Avea o voce sonoră de bas-bariton. Când lătra te înspăimânta. Atât oamenii, cât şi jivinele stăteau departe. De obicei era legat de coteţ. Când erau primejdii sau venea vreun lup, Ciobanul urla şi fugea cu coteţ cu tot după el. Era o adevărată comedie. Mama mă punea, adeseori, să scot coteţul de pe râpă şi să-l aduc la locul lui. Şi aşa m-am împrietenit cu Ciobanul la cataramă, cum s-ar spune.
Când plecam la moară sau să pasc oile, Ciobanul era prezent. Ce mai joacă! Ce mai bucurie! Nu mai văzusem aşa câine. Zilele treceau. Tata primeşte veste de la directorul Şcolii din Bălţăteşti ca să-şi ducă „podoaba” la studii. Bucuros m-am pornit la şcoală. Ciobanul a simţit că am devenit „intelectual” şi a început să urle de ţi se sfâşia inima.
Mergeam îngândurat. Trecând peste deal, din satul Magazia la Bălţăteşti şi aşezându-mă să mă odihnesc puţin, am adormit dus. Când mă trezesc, Ciobanul era lângă mine. Se bucura, sălta, se da de-a dura. Era numai veselie. Ne-am jucat, am alergat pe coastele dealului. Am uitat de supărare şi mergeam cu mare bucurie spre şcoală.
Ajungând, am închis pe Ciobanul în magazia cu lemne. I-am spus să stea cuminte, să nu latre şi să mă aştepte. Am intrat la oră. Directorul tocmai preda, cu ton ridicat, iar noi stăteam încremeniţi, fără să mişcăm careva. Dintr-odată uşa clasei se deschide şi Ciobanul vine direct la mine unde stăteam, sărind peste celelalte bănci. Când a văzut directorul dihania lăţoasă a tunat:
– Ieşi afară cu potaia, măgarule! În clipa aceea, Ciobanul a început să latre cu vocea lui joasă şi hotărâtă, îndreptându-se spre directorul şcolii. Îl aud zicând, dându-se spre catedră:
– Te rog, ia-l şi pleacă! Du câinele acasă.
– Nu pot să-l duc. N-am zgardă şi nici curea. A venit de acasă şi m-a ajuns pe drum, îi spun speriat.
– Ia cureaua mea, îl aud zicând cu vocea tremurată, scoţându-o de la pantaloni, cu iuţeală şi întinzând-o în lătratul sonor al Ciobanului, care se răcăduia către catedră.
Am luat cureaua, l-am legat pe Ciobanul de gât şi am ieşit din clasă. De data aceasta plecam rugat acasă. Trecând pe lângă magazia de lemne unde-l lăsasem pe Ciobanul, am văzut uşa trântită la pământ. Biruise încuietoarea şi tăbărâse în clasă unde ascultam cu înfricoşare lecţia profesorului marxist-leninist.
Ciobanul era foarte bun, credincios şi fidel.
Deh, ca toţi câinii!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
