Din dragostea nemărginită pentru propria Sa operă – omul – Dumnezeu este singurul în măsură să restabilească darurile mântuirii noastre.
De multe ori, unii dintre noi se întreabă, dacă Dumnezeu a suprimat integral păcatul din lume? Ca răspuns la această întrebare capitală se poate răspunde, că nu se poate suprima păcatul fără considerarea omului, care are voinţă liberă, chiar dacă Creştinismul este considerat a doua creaţie a lumii.
Drama rămâne în sânul nostru precum rămâne libertatea, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o şi deci, având libertatea de a păcătui, sau nu, păcatul a rămas mai departe în noi. Este la îndemâna noastră, după cum ştim toţi, de a ne salva sau de a rămâne, mai departe, în postura ingrată de a păcătui, de cele mai multe ori, cu bună ştiinţă.
Aşadar, Dumnezeu nu ne-a nimicit libertatea, deşi o putea face fără nicio greutate. Am dorit şi doresc, uneori, ca să ne lipsească Dumnezeu de acest sublim dar al libertăţii pe care noi, din nefericire, l-am folosit şi îl folosim ca prilej şi uşă de păcătuire, adică abatere de la legile lui Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ne-ar fi luat acest dar al libertăţii, pe care ni l-a dat iniţial, mare desfigurare ar fi fost săvârşită de Însuşi Dumnezeu, lucru care nu se putea gândi şi nici săvârşi, Dumnezeu fiind principial în lucrările Sale.
Şi totuşi, ce ar fi însemnat o ridicare a libertăţii dată omului?
Răspunsul este unul: ar fi însemnat o gravă modificare în planul veşnic al lui Dumnezeu, adică o „schimbare de gând”, „o imperfecţiune” – lucru de neconceput în cugetarea eternă a lui Dumnezeu”[1].
Atunci când spunem că, Creştinismul creează lumea din nou, gândul ne duce la conlucrarea omului cu voinţa lui Dumnezeu, prin Întruparea lui Iisus Hristos, aici cu noi, în afară de păcat.
În lumea devastată de păcat, Iisus Hristos, a adus un nou mod de lucrare pe care, Dionisie Areopagitul, l-a numit: modul teandric, adică modul divino-uman. Aşa înţelegem lucrarea lui Iisus Hristos, prin Întruparea lui, întrupare prin care se face şi creatură, pentru a salva pe om şi cosmosul, deopotrivă, ridicându-le la destinaţia sau starea divină dintru începuturi. Întruparea lui Iisus este act de nemărginită dragoste, pe care noi cu greu o înţelegem, fiind şi împreuna lucrare a omului la rezidirea lumii, această chemare împărătească la o lucrare cum nu a mai fost niciodată în istoria lumii.
Vom înţelege, că după gândirea lui Nichifor Crainic, Creştinismul este „persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos”, iar în taina acestei persoane unice se împletesc cele două naturi, divină şi umană, când Iisus Hristos Dumnezeu nu este doar în afară de Cosmos, ci şi înlăuntrul lui, născându-Se şi călcând pe pământul pe care călcăm şi noi, aducându-ne restabilirea mântuitoare.
După cum se ştie, în creştinism, bântuiala răului nu se nimiceşte radical, decât doar în „măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la lucrarea lui Dumnezeu în lume”. Din nou avem în vedere marea posibilitate de împlinire liberă a omului, care consimte din dragoste, să se bucure de lucrarea lui Dumnezeu în lume, în vederea mântuirii noastre, tocmai acesta fiind scopul Întrupării lui Iisus Hristos.
Ştim din Evanghelie că Iisus Hristos a creat lumea în integralitatea ei, el fiind Logosul sau Raţiunea dumnezeiască, şi tot Iisus Hristos, mântuieşte lumea din căderea ei, pentru că „întru ale Sale a venit”, lumea renăscându-se, prin Iisus Hristos, făptura binecuvântată a lui Dumnezeu.
De cele mai multe ori, mintea şi inima noastră caută adevăratul sens al Creaţiei, sensul vieţii, pe care nu-l găsim decât atunci când avem puterea de a le descoperi în chip tainic, în Iisus Hristos Domnul. Cu cât credem mai mult şi învăţăm despre Iisus Hristos, cu atât vom înţelege lucrarea lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Întrupat, Acelaşi, ieri şi azi şi în veşnicie, cum zice Sfântul Apostol Pavel.
Dacă avem cutezanţa şi curajul neînţelept de a nu admite că lumea văzută şi nevăzută, nu este opera lui Dumnezeu, taina Sa va rămâne, de-a pururi, de nepătruns, pentru că lumea, în sinea sa, nu are doar un sens, ci mii şi milioane de sensuri, după mintea care vrea să o gândească şi tălmăcească, dând frâu liber imaginaţiei şi ştiinţei.
Că există o tragedie a cunoaşterii omeneşti se mai îndoieşte cineva? Ce vor să ne spună mulţimea religiilor naturale? Dar a variatelor sisteme filosofice, care au umplut lumea?
Doar atunci ni se linişteşte inima şi se bucură sufletul, când amintim principiul sfânt al creaţiei, lumea apărând dependentă faţă de Creatorul său Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
Calinic Argeșeanul
[1] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, p. 9.
