M-am gândit mereu la cei care nu pot să postească dar îşi fac griji mari şi chiar au mustrări de conştiinţă că nu se pot supune rânduielilor din cauza neputinţei.
Am auzit pe cineva spunând: Vai, vine iarăşi postul! Ce mă fac, că nu pot posti, deşi tare aş vrea. Dacă nu mănânc un pic de carne, un ou şi ceva lapte, simt că n-am putere şi parcă-mi vine să mor! Drept să spun că m-a amuzat copios mărturisirea lui cu atâta candoare şi nonşalanţă. M-am gândit şi chiar i-am spus-o că Dumnezeu îl iubeşte pentru mărturisirea dreaptă şi poate mânca ce îi prieşte fără nici o grijă şi să-i mulţumească lui Dumnezeu.
Ce este de făcut şi în această privinţă?
Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne lasă întru nedumerire nici acum şi ne spune: „Cine mănâncă şi nu poate să postească, acela să împartă milostenie cu prisosinţă şi să facă rugăciuni stăruitoare, să dovedească o râvnă evlavioasă pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiindcă la aceasta nu se stinghereşte nicidecum slăbiciunea trupească … Să se împace cu duşmanii, să alunge din sufletul său orice ţinere de minte a răului … Îndeplinind aceasta, el va săvârşi adevăratul post, aşa cum îl cere de la noi Domnul!”
Şi ca să fim în acelaşi ton asupra postului adevărat al sufletului mai întâi, pentru că acesta îl aduce şi pe cel al trupului, cu mai mare uşurinţă, vom arăta, în cele ce urmează îndemnurile Sfântului Simion Noul Teolog: „Postul este ca şi un doctor al sufletelor noastre: unui creştin îi smereşte trupul, altuia îi stăpâneşte mânia, de la altul alungă somnul, pe altul îl trezeşte spre o cât mai mare binefacere; unuia îi curăţeşte mintea şi o face slobodă de cugetele rele, altuia îi leagă limba nestăpânită, prin frica lui Dumnezeu, ca şi cu un frâu, şi o stăpâneşte, ne mai îngăduindu-i să rostească cuvinte netrebnice şi urâte; altuia însă îi opreşte ochii ca să privească încolo şi încoace, şi să fie iscoditori asupra a ceea ce face unul şi altul. Postul şi rugăciunea, pe oricine îl predispune să fie cu luare aminte asupra sa însuşi!”
Am auzit de foarte multe ori, în tagma mirenească precum şi în tagma monahală, mai ales, cum din vorbă în vorbă nu se uită să-ţi spună că persoana cutare posteşte, dragă Doamne, de rupe pământul şi că nu mănâncă, ce să spun, carne, domnilor! Această vorbă miroase de la o poştă a laudă gogonată! Şi ce dacă nu mănâncă? Sfântul Vasile cel Mare, înfierează această atitudine lăudăroasă, după cum se vede în textul următor: „Înfrânarea în mâncăruri, făcută în văzul tuturor, nu o iubeşte Duhul Domnului. Înfrânarea făcută însă pentru înrobirea uneltirilor trupeşti, o iubeşte Domnul, fiindcă aceasta din urmă, prin înfrânarea trupului, rânduieşte sfinţenia!”
M-a apucat şi pe mine de mai multe ori înfrânarea în mâncăruri de văzul lumii, sărac de mine, şi nu numai atâta, dar se întâmplă ca să vină, chiar în timpul postului mai mulţi oaspeţi ca de obicei. M-am scandalizat de multe ori de acest lucru şi-mi pare rău şi azi, pentru că în orice perioadă ar veni lumea este bine să fie primită cu drag şi tratată cu ce se poate.
Când eram stareţ la Cernica, într-o vreme, Consiliul de Conducere a hotărât, împotriva voii mele, ca să vândă toate fructele şi să nu se dea nimănui nimic. Cu toată supărarea mea, n-am avut ce face pe moment, spunându-se că risipesc averea mănăstirii, dând tot de pomană, şi ocărându-mă să dau pomană de la părinţii mei de acasă.
În toamnă, când totul era în toiul coacerii şi mănăstirea avea o bogăţie de fructe, am văzut două doamne culegând şi mâncând prune. Zicea una către alta: Doamne, ce bune sunt! Dacă nu mănânc câteva prune de la mănăstire, nu mă simt bine tot anul! Auzind aceasta am dat urgent un ucaz prin care porunceam ca nimic să nu se mai vândă, iar vizitatorii să mănânce toate fructele. Am fost fericit, iar de atunci nu a mai fost nici o lipsă în mănăstire!
Am socotit şi lucrul acesta un fel de post bine primit de Dumnezeu. Din Pateric aflăm o întâmplare după cum citim: „Cu mulţi ani în urmă un egumen a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, furnicile au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii, din magazie în mare!”
Şi cred că, a primi cu drag pe cei ce-ţi calcă pragul, în orice vreme şi chiar în post, este un lucru iubit de Dumnezeu. Vom vedea din cele ce citim tot din Pateric: „Cu câteva săptămâni înainte de moarte, bătrânul Avacum, bun şi harismatic, care umbla desculţ, a primit doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori, căci în feţele lor vedea pe Însuşi Iisus Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: „Străin am fost şi M-aţi primit!” (Matei 25, 35).
† Calinic Argeșeanul
