De multe ori intrăm în biserică așa cum intrăm oriunde: în grabă, cu mintea împrăștiată, poate cu gândul în altă parte. Și totuși, ceva ar trebui să se schimbe chiar de la primul pas. Pentru că nu intrăm într-un loc oarecare. Intrăm într-un spațiu în care nu mai suntem noi în centru. Și aici începe prima lecție: să ieșim puțin din noi înșine. Sfânta Scriptura spune: „Să știm cum trebuie să ne purtăm în casa lui Dumnezeu…” (I Timotei 3, 15). Dacă intri agitat, rămâi agitat și fără rabdare. Dacă intri atent și informat, începi să te odihnești. De aceea, dacă ai întârziat, intri discret. Nu pentru că „așa se face”, ci pentru că acolo cineva deja se roagă. Iar rugăciunea celuilalt contează. Apoi vine cântarea. Mulți o percep ca pe un fundal.
Dar în biserică, cântarea nu este decor, ci rugăciune. Și nu orice fel de rugăciune, ci una comună, împletită cu o pedagogie vie, care transmite învățături de credință. Și aici este un lucru foarte important pentru noi, mai ales astăzi: trăim într-o lume în care fiecare vrea să fie auzit, să iasă în evidență, să fie remarcat, o nevoie firească, dar care, lăsată fără măsură, ne izolează unii de alții. Biserica ne spune opusul: să ne așezăm împreună.
Dacă ne uităm în Vechiul Testament, vedem că poporul lui Israel cânta în momentele cele mai importante ale vieții. După trecerea Mării Roșii, poporul a izbucnit în cântare. În pustie, cântarea îi întărea. În timpul regelui David, lucrurile devin și mai organizate. Leviții erau rânduiți în mod special pentru slujirea prin cântare, aceasta nefiind o activitate întâmplătoare, ci una organizată, în cete și în deplină rânduială. Potrivit Cartei întâi Paralipomena (1 Cronici, text masoretic) 23, 3, în vremea regelui David au fost numărați 38.000 de leviți de la vârsta de 30 de ani în sus, rânduiți pentru slujirea Casei Domnului, dintre care aproximativ 4.000 slujeau prin muzică. Ei nu cântau fiecare cum voia, ci împreună, în unitate. Interesant este că această slujire cerea și formare: leviții se pregăteau ani de zile. Nu era doar talent, ci și disciplină, și viață dedicată studiului.
Aceeași linie continuă în Noul Testament. Hristos cântă cu ucenicii. Primii creștini se roagă în psalmi și cântări. Nu există ideea de spectacol, ci de comuniune. Cântarea devine limbajul comun al credinței.
De aceea, cântarea în biserică trebuie să fie așezată și comună.
Strana nu este scenă.
Psaltul nu este solist.
El conduce, dar nu domină. Susține, dar nu acoperă. Când cineva cântă prea tare, prea demonstrativ sau prea „artistic”, fără să vrea, îi scoate pe ceilalți din rugăciune. Și atunci cântarea nu mai unește.
De aceea, Biserica a fost foarte clară.
Canonul 75 al Sinodului Trulan spune că în biserică nu se cântă cu strigări, nu se forțează glasul, nu se caută efectul. Cântarea trebuie să fie cu evlavie și cu atenție. De ce? Pentru că în momentul în care vrei să impresionezi, nu te mai rogi.
Există și un alt aspect foarte frumos: cântarea nu doar exprimă credința, ci o și formează.
Psalmi, cântări, tropare – toate ne învață. În ele auzim despre nașterea lui Hristos, despre Cruce, despre Înviere, despre pocăință. Cântarea devine, fără să ne dăm seama, o școală a sufletului. Exact așa era și în vechime: psalmii nu erau doar cântați, ci învățau poporul cine este Dumnezeu și cine este omul. Omul modern suferă tocmai de lipsa acestei unități.
Cântarea comună creează apartenență.
În Sfânta Liturghie nimic nu este întâmplător. Totul te învață să te aduni.
„Doamne miluiește” nu este doar o repetiție, ci o respirație a sufletului: recunoști că nu poți singur, dar nu ești singur. Poate cea mai importantă întrebare nu este „înțeleg tot?”, ci:
Sunt prezent?
Sau doar trec?
Pentru că biserica nu te schimbă forțat.
Discursul Bisericii, în orice formă s-ar exprima – prin predică, cântare, icoană sau gest liturgic, este chemat să rămână sub autoritatea lui Hristos și în acord cu adevărul Evangheliei, mărturisind curat taina întrupării: „neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit”. Norma nu este gustul sau emoția noastră, ci Hristos Însuși, așa cum este mărturisit în Scriptură și în credința Bisericii. De-a lungul timpului, în viața Bisericii au apărut și forme care țin de expresia umană în muzică, în stilul cântării sau în felul rostirii. Ele pot avea valoare, dar trebuie cercetate și așezate cu discernământ, pentru că nu tot ceea ce emoționează zidește în mod real. În această categorie se regăsesc și pricesnele, cântări de inspirație populară, izvorâte din evlavia credincioșilor. Ele pot avea un rol ziditor și catehetic, dacă transmit o învățătură sănătoasă, însă nu trebuie să înlocuiască și nici să interfereze cu Sfânta Liturghie sau cu rânduiala ei.
Ceea ce se exprimă în Biserică trebuie să fie în acord cu Evanghelia și să conducă la rugăciune și la viață în Hristos.
✒️ Pr. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
