Deseori uitam de mine și nu-mi puneam niciodată problema că aș fi existat și că exist cu adevărat în existența asta pământeană.
Ca să o dau pe drumul drept, problema existenței și a existențialismului, au început să mă preocupe de timpuriu, dar fără să am limpezite noțiunile, cum se mai întâmplă multora.
Filosofia m-a preocupat din tinerețe. Am început cu filosofii din antichitate, continuând până spre zilele noastre. Am dorit să știu ceea ce au știut și au scris ei. Cârcotaș cum sunt, am citit și pentru a vedea care este original și cine s-a înfruptat de la masa gata pregătită de alții, cu mult înainte.
Prin deceniul patru al secolului al XX-lea, se tipărea o Antologie Filosofică, îngrijită de filosoful Ion Petrovici. Am citit-o pe nerăsuflate, acum câțiva zeci de ani. S-a făcut o selecție dintre filosofii reprezentativi și cu frânturi din opera lor.
Lucian Blaga, D.D. Roșca, Constantin Noica, Mircea Florian, P. P. Negulescu și alți filosofi români, cu sistem și fără sistem filosofic, pentru a mă referi la câțiva, luați din imediata aducere aminte, mi-au dat de înțeles că structura sistemului sau sistemelor filosofice este același, cu mici nuanțe de așa zisă originalitate.
N-am să afirm că avem de a face cu un “mozaic filosofic” și că se poate admite ceea ce spuneau latinii: câte capete, atâtea idei.
Am dorit să aflu ceea ce au spus o droaie de filosofi, despre credință. Cei mai mulți considerau credința ca o stare specială dintru începuturi, cu care s-au născut toți oamenii și că, potrivit condițiilor sociale în cadrul cărora s-au dezvoltat, influențele au fost diferite.
Cine citește pe Aristotel și ajunge în arc peste milenii, să zicem până la Lucian Blaga, va vedea că și filosofii din secole diferite, au împrumutat de la predecesorii lor idei pe care le-au îmbrăcat cu veșminte, după măsura lor și moda timpului, scotocind prin ungherele înțelepciunii dată de sus, de la Părintele Luminilor.
Credința în Absolutul Suprem, nu am agreat expresia de Marele Anonim al lui Blaga, credința în Părintele Universului, a fost reperul prezent în conștiința omului dintru începuturi până azi, căutând să înțeleagă ce a însemnat Creația Omului, potrivit gândirii lui Dumnezeu.
Orice filosof cu pretenții cărturărești și căutători de adevăruri, și-au trecut privirea prin paginile Bibliei și alte scrieri sacre. Ei au acumulat, dar au și prelucrat filonul de aur în bijuterii filosofice, unele rămase până azi.
Dacă deschidem Biblia și citim, aflăm că obiectul credinței este Dumnezeu în Treime lăudat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cum se arată de către Moise, proroci, sfinții evangheliști și Apostolii lui Iisus Hristos.
Voia și porunca lui Dumnezeu constau în a crede în numele Fiului Său Iisus Hristos[1], pentru că credința este singurul mijloc de mântuire[2].
Am învățat că a crede în Iisus Hristos este un dar al lui Dumnezeu[3], o lucrare a lui Dumnezeu[4], un dar al Duhului Sfânt[5], iar Iisus Hristos este Capul și săvârșitorul credinței[6].
Prin credință, forța de har și adevăr se primește iertarea păcatelor[7], îndreptarea și înfierea noastră[8], marele dar al Duhului Sfânt[9], care ne întoarce la Dumnezeu[10] și ne întărește viața spirituală[11], aducându-ne viața veșnică[12], moștenirea promisiunilor și liniștea veșnică[13].
Cei ce credem în Dumnezeu, în Iisus Hristos, Fiul Său, nu ne vom rușina[14], nu vom fi osândiți[15], nu vom muri în veci[16] și nu vom trăi în întuneric[17].
Ca drept mângâiere, cel ce crede este născut de la Dumnezeu[18], este iubit de Dumnezeu[19], are încredere în mântuirea sa și se îngrijește știind că “dreptul prin credință va fi viu”[20].
Virtutea teologică – credința – are izvorul în inimă[21], lucrând prin dragostea de care nu se desparte niciodată[22], știind că este zadarnică fără dragoste[23], arătându-se în mod necesar prin fapte[24], căci altfel este pândită de moarte[25], pentru că credința fără fapte nu mântuiește[26].
Mai înfricoșător chiar, credința fără fapte este asemenea credinței demonilor[27], iar fără credință nu putem fi plăcuți și nici să ne apropiem de Dumnezeu[28].
Credința, darul lui Dumnezeu făcut fiecărui om zidit din iubirea Sa, este necesară pentru a fi auziți în rugăciune[29] și a se săvârși minunile din viața noastră[30], pentru că orice minune este condiționată de credința pe care o avem, auzind cuvântul lui Iisus: “Credința ta te-a mântuit”[31].
Dumnezeu ne-a dat un prilej unic și anume acela de a lucra împreună în viața cea de toate zilele. Mai mult, ne-a dat libertatea de a crede. Atunci când cei bolnavi cereau să fie tămăduiți își mărturiseau cu înflăcărare credința în Dumnezeu, la care El le răspundea, ca drept mângâiere: “Fie ție după credința ta”[32], încurajând că: “nu este nimic cu neputință pentru credință”[33].
Am putea îndrăzni să zicem că Dumnezeu prin astfel de încurajări dorește să ridice pe om în ipostaza de a face el însuși minuni asupra sa, prin izbăvire și însănătoșire, prin credință în Dumnezeu.
Pentru sănătatea noastră trupească și sufletească este necesar “să fim sănătoși în credință”[34], să stăm tari în credință[35], să o păzim cu conștiința curată[36], să luptăm pentru credință[37], să o mărturisim pe față[38], să imităm pe sfinți prin credință[39], cercetând cu grijă pentru a vedea dacă suntem în credința cea adevărată[40] și să ne rugăm pentru înmulțirea credinței[41].
Cum putem să nu ne mângâiem inima, când tatăl copilului demonizat a strigat: “Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” și când Apostolii cer lui Iisus, zicând: “Mărește-ne credința!”
Fără să facem un paralelism între cei care cred și cei care nu cred, totuși, trebuie să le reamintim celor din urmă, că acela care nu are credință în Hristos, nu crede în Dumnezeu[42] și își înfățișează pe Dumnezeu că nu ar spune adevărul[43].
Cine nu crede sau nu încearcă să creadă este pândit de osândă[44], fiind judecat și pedepsit pentru păcatele sale[45], având un puhoi de exemple în Scriptura Vechiului și Noului Testament. Să îndrăznim în credință! Este un îndemn și o chemare de sus, de la Părintele Luminilor. Fiecare dintre noi este îndemnat să scrie, cu mânuța, toate minunile pe care le-a săvârșit Dumnezeu în viața sa de fiecare zi, prin rugăciunile făcute cu credință fierbinte și mult nădăjduitoare.
Dumnezeu ne dă cea mai mare șansă, aceea de a birui lumea! Auzim glasul lui Iisus plin de optimism dumnezeiesc: “Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”[46]
Aș putea scrie o carte despre toate minunile cu care am fost hărăzit de Dumnezeu și atâtea alte minuni pe care le-am văzut în viața de fiecare zi a celor contemporani cu mine.
Voi da doar un singur episod despre minunea de a crede.
Eram în timpul examenelor, la Seminarul Teologic, din Mănăstirea Neamț, în anul 1958. La cunoștințe religioase nu am putut cuprinde materialul, care nu încăpea în mintea unui copil zburdalnic ca mine. L-am rugat pe Iisus zicând:
– Iisuse, Doamne, arată-mi ce subiect va cădea mâine la examene. Tu știi că eu nu am putut învăța, mai ales la Vechiul Testament, că-i prea mult pentru mintea mea micuță.
Noaptea mi s-a arătat în vis subiectul care, spre uimirea mea, a doua zi a căzut la examene.
Acesta a fost semnul minunat din partea lui Dumnezeu că îmi dă binecuvântarea de a învăța în Seminarul Teologic. Și azi Îi mulțumesc din inimă, cu neodihnită recunoștință!
Credința, virtutea teologică, făcând parte din treimea de virtuți, Credința, Nădejdea și Dragostea este o taină evidentă și o minune de fiecare zi. Să facem din Credință respirația noastră de fiecare clipă!
Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.
[1]Ioan 16, 29; I Ioan 3, 23.
[2]Ioan 3, 16, 36; Fapte 15, 11; Romani 10, 9.
[3]Romani 12, 3; Efeseni 2, 8; Filipeni 1, 29.
[4]Fapte 11, 21; I Corinteni 2, 5.
[5]I Corinteni 12, 9; Galateni 5, 22.
[6]Evrei 12, 2.
[7]Fapte 10, 43; Romani 3, 24.
[8]Galateni 3, 7; Ioan 5, 1.
[9]Ioan 7, 38.
[10]Romani 5, 2.
[11]Galateni 2, 20.
[12]Ioan 3, 15.
[13]Galateni 3, 4; Evrei 4, 3.
[14]Isaia 28 16; Romani 9, 33.
[15]Ioan 3, 16; Romani 8, 1.
[16]Ioan 11, 26.
[17]Ioan 12, 46.
[18]I Ioan 5, 1.
[19]Ioan 16, 27.
[20]Romani 1, 17; Galateni 3, 11; Evrei 10, 38.
[21]Fapte 8, 37; Romani 10, 9.
[22]Efeseni 6, 23; I Tesaloniceni 5, 8; I Timotei 1, 14.
[23]I Corinteni 13, 2.
[24]Iacob 2, 21.
[25]Iacov 2, 17, 20,
[26]Levitic, 2, 14.
[27]Iacob 2, 19.
[28]Psalm 77, 21; Evrei 11, 6.
[29]Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Ioan 11, 22; Romani 10, 14.
[30]Matei 17, 20; Marcu 16, 17; Ioan 14, 12; Fapte 3, 16.
[31]Matei 9, 22; Marcu 5, 24; 10, 52; Luca 7, 50; 17, 19; 18, 42.
[32]Matei 8, 13; 9, 29.
[33]Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 9, 23; Luca 17, 6; Evrei 11, 33-37.
[34]Tit 1, 13; 2, 2.
[35]I Corinteni 16, 13; Coloseni 1, 23; I Petru 5, 9.
[36]I Timotei 1, 19; 3,9; Evrei 10, 22.
[37]Filipeni 1, 27; I Timotei 6, 19.
[38]Matei 10, 32; Marcu 8, 38; Luca 9, 26, Romani 10, 9.
[39]Romani 4, 12; Filipeni 3, 17; Evrei 13, 7.
[40]II Corinteni 13, 5.
[41]Marcu 9, 24; Luca 17, 5.
[42]Luca 10, 16; Ioan 5, 23.
[43]I Ioan 5, 10.
[44]Ioan 3, 18.
[45]Ioan 8, 21; 9, 41.
[46]I Ioan 5, 5.
