”Două adevăruri parțiale, apărute în presă, mă obligă să-l aduc la cunoștința opiniei publice pe cel întreg. Este vorba de poziția mea personală în legătură cu revenirea Preafericitului Teoctist în scaunul patriarhal.
Pe de o parte, într-un articol publicat în România Liberă din 8 aprilie 1990, domnul Stelian Tănase afirma: ”Cu o singură disidență, cea a părintelui Anania, Sinodul a votat complezent pentru Teoctist” (de unde rezultă că eu am fost împotriva Sinodului). Pe de altă parte într-o replică apărută în Adevărul din 29 aprilie 1990, domnul prof. dr. N. Stoicescu, ministrul Cultelor, citindu-l pe domnul Tănase, ține să pecizeze că: ”nefăcând parte din Sfântul Sinod, părintele Anania nu a putut fi de față” (de unde rezultă că eu nu am fost împotriva Sinodului). Ca atare (limitându-mă numai la ceea ce mă implică) precizez următoarele:
În seara zilei de luni, 2 aprilie, întorcându-mă de la Târgu Mureș și Târnăveni – unde ținusem în ajun două cuvântări publice – am făcut un popas la Sinaia și am avut cu Preafericitul Teoctist o conversație de o oră, informându-l (!) că în paralel cu cei care-l doresc revenit în scaun există și alții care se declară împotrivă (printre care și studenții teologi din București).
Mi-am permis să-l previn că eventuala sa întoarcere poate stârni reacții neprevăzute, atât în presă, cât și în comportamentul credincioșilor, menite să tulbure din nou pacea de care Biserica are acum atâta nevoie. Precizând că prin aceasta nu-mi fac decât o datorie de conștiință l-am sfătuit să rămână înțelept și demn. Mi-a mulțumit făgăduindu-mi că va reflecta. În dimineața zilei de miercuri, 4 aprilie, a avut loc în Palatul Patriarhiei, o consfătuire restrânsă, la care au participat cinci membri ai Sfântului Sinod: 3 mitropoliți și doi episcopi vicari, ministrul cultelor și patru membri ai Grupului de Reflecție, printre care și eu (aceștia din urmă fuseseră convocați din ajun pentru o cu totul altă problemă). Ca element nou – neprevăzut pe ordinea de zi – s-a dat citire unei scrisori de ultimă oră prin care Teoctist își anunța hotărârea de a reveni în scaun. Înainte de a fi prezentată Sinodului Plenar, scrisoarea a fost supusă unei dezbateri, în cursul căreia toți cei de față au pledat în favoarea acestei hotărâri, cu excepția mea, care mi-am menținut punctul de vedere de la Sinaia, subliniind că e vorba de o opinie strict personală și că nu pun în discuție legimitatea revenirii Patriarhului, ci doar oportunitatea ei. În sala de ședință a Sfântului Sinod – unde am fost invitați și noi, cei patru, scrisoarea Patriarhului a fost supusă la vot, fără alte discuții, și aprobată unanim de către sinodali. Eu am părăsit imediat Palatul. Așadar, este adevărat că în problema revenirii Preafericitului Teoctist, eu am avut opinie separată, dar nu ca disident al Sfântului Sinod (al cărui membru nu sunt), deși am fost de față în momentul votării. E necesar să menționez că nu am făcut-o nici în numele Grupului de Reflecție, care nu a luat niciodată în dezbatere eventuala reîntoarcere a Patriarhului și nu s-a pronunțat în favoarea sau împotriva ei. De altfel, încă de la început s-a stabilit principiul (dat și publicității) că, în anumite probleme, fiecare membru are dreptul să adopte poziții personale, care nu angajează în mod necesar Grupul. Este exact ceea ce s-a petrecut în cazul de față. Prin urmare, e vorba doar de o părere, iar nu de vreo acțiune – singulară sau concertată – împotriva Preafericitului Teoctist. Lucrul acesta ar trebui să-l știe și cei vreo doi-trei anonimi care-mi dau zilnic telefoane injurioase, încearcă să mă șantajeze și mă amenință cu moartea. Nu aceasta însă are importanță, ci amara constatare că opinia mea nu a fost, totuși, lipsită de realism. Deie Bunul Dumnezeu să mă fi înșelat!”
Arhim. Bartolomeu Anania.
Duhul Adevărului l-a îndemnat pe Anania să spună cum a fost, cu unele tălmăciri specifice sieși. Oricum, nu este cazul să mai glosăm pe tema aceasta, care, după cum se vede a devenit filă de istorie. Ceea ce m-a bucurat, în mod deosebit, a fost o cumpănire a situației în context național și internațional.
Noi am făcut o lucrare care a fost apreciată de liderii Bisericilor Ortodoxe din lume, care au transmis că nu recunosc plecarea lui Teoctist și că nu vor recunoaște nicio promovare a ierarhilor dintr-un Sinod care nu are Patriarhul în frunte. Așadar, și sinodalii români au înțeles încurcătura canonică ce se putea ivi și ruperea legăturilor cu o Biserică ce-și ”căsăpește” Patriarhul, fără pricini canonice.
Au știut ei sinodalii de ce n-au aprobat plecarea!
Cinste lor și celor din Grupul de Reflecție!
Aceasta o știa și Patriarhul Teoctist! De aceea s-a înhămat din nou la lucru, deși, moșneag fiind, dar cu putere multă de la Dumnezeu, putea să se odihnească după întregi decenii de osteneală neîntreruptă.
Chiar din sânul Grupului, episcopul nou promovat de la Timișoara, Daniel Ciobotea, a ținut o cumpănă dreaptă între stările de extremă – pro și contra – precum și ceilalți ierarhi: Serafim Făgărășanul, Casian Gălățeanul, Ioan Bihoreanul și Andrei Andreicuț, aleși de Sfântul Sinod, pentru a ține echilibru într-o vreme de mare încercare pentru Biserică.
Teoctist Patriarhul a plecat din fruntea Sinodului Bisericii inspirat de Dumnezeu. În hemoragia revoluționară se căuta pe cine să se înghită. Simțindu-se ”victimă” s-a retras din fața tăvălugului până la liniștirea, oarecum, a celor doritori de dreptate socială și religioasă. Calvarul suportat de Teoctist Patriarhul, avea să-i aducă Bucuria Învierii! Iisus Domnul îl aducea de ziua Lui, Ziua Învierii, în cetatea de scaun al arhieriei românești. Câtă mângâiere!
Odată l-am auzit:
-Să știți că eu m-am retras ca să rămâneți voi! Că dacă rămâneți voi, voi avea la cine să mă întorc!
A gândit și a lucrat profetic!
Am fost martor în ziua aceea!
Ca mângâiere, Sărbătorile Paștilor (10-17 aprilie 1990) le-a întâmpinat în lumina odihnei pascale! Pe timpul plecării Patriarhului Teoctist, anumiți inși, au coborât cele două tablouri de pe pereții birourilor și cancelariilor: Nicolae Ceaușescu și Teoctist Patriarhul. Doar la Verzan, Consilierul Patriarhal, a stat tabloul nemișcat în biroul lui, la vedere pentru toată lumea. Într-una din zile l-am întrebat:
-Părinte Consilier, mai țineți tabloul Patriarhului pe perete?
-Desigur, doar e Patriarhul meu. Acum e istorie. Nu-s netrebnic oportunist ca alții, ca să arunc istoria la gunoi!
Când ceilalți, la întoarcerea lui Teoctist, suiau tablourile în cuiele vacante, o vreme, Sabin Verzan, râdea în hohote, gratulându-i cu vorbe pe măsură…
După cum am început a cunoaște și pe Patriarhul Teoctist, după întoarcerea acasă la lucru, nu însemna că ”tevatura reînnoirii” va rămâne doar un ”ifos” trecător. Știa că Anania nu renunță ușor la un plan făcut, de data aceasta pentru Biserică și în subsidiar, orgolios la culme, suporta greu o înfrângere și mai ales una publică și în momente extrem de critice.
Imediat după întoarcere, l-a invitat pe Anania la Palatul Patriarhal și a propus o întâlnire cu Grupul de Reflecție. Anania a promis că o va face cât mai curând, stabilind acest lucru după Paști. În regia aceasta era prezent și un mic protocol pascal (felie de cozonac și un pahar de vin) care va avea loc doar după cum vor merge discuțiile de la întâlnire.
Bună gândire și multă precauție a avut Teoctist Patriarhul, încercând o aplanare a conflictului cu iz personal și acordarea atenției asupra problemelor obiective ale Bisericii, ce se cereau rezolvate în timp oportun. Oarecum bucuros, Anania notează în memoriile sale. ”Întâlnirea a avut loc la 3 mai 1990. Colegii mei știau că Patriarhul dorește reluarea dialogului. De față, Constantin Voicescu, Octavian Ghibu, Horea Bernea, Doru Baconsky și Daniel Ciobotea. Ceilalți, în frunte cu Sorin Dumitrescu, pur și simplu nu au dorit să participe. I-am relatat demersul nostru și succesul Bisericii în legătură cu reintroducerea Religiei în învățământul public. Temele abordate: pregătirea cadrelor pentru predarea religiei în școli, împrospătarea Sinodului cu oameni noi, refacerea rolului Bisericii în apărarea drepturilor omului (temă propusă de Baconsky). Acord unanim, după care, la un semn, au intrat și călugărițele cu tăvile pascale.” (pag. 684, Memorii).
Trebuie să subliniem faptul că, pe deasupra noastră, a tuturor, și a problemelor care se iveau și trebuiau rezolvate, iar acum era un început nou, sensibil, Duhul Sfânt veghea împotriva amestecării limbilor și purta pe aripile sale destinele Bisericii și ale Neamului Românesc.
Așa tălmăcesc conlucrarea Patriarhului Teoctist cu Bartolomeu Anania!
Scopul era linia dreaptă întru chivernisirea pentru Biserică a libertății, darul lui Dumnezeu, în urma jertfelor de sânge, iar tânărul episcop-vicar al Timișoarei, Daniel Lugojanul, a avut rolul de a veghea ca extremismele să fie inoperante, aducând un echilibru canonic și tradițional în sânul Bisericii Românești.
O scurtă vreme însă, Anania nu s-a mai ocupat, zilnic, de activitatea Grupului, ceea ce a făcut să se înțeleagă între ceilalți membri, că s-ar fi lăsat ”momit” de partea cealaltă, părăsind ”reduta”. Intervalul nu ar fi fost prea lung, de ”nebăgare în seamă”, fiind vorba de perioada: 3 mai 1990 – 17 mai 1990, exact două săptămâni! Mult pentru neîntre-ținerea focului duhovnicesc, ce trebuia să intre în toate încheieturile unei Biserici, adică a slujitorilor ei, până în cele mai adânci fibre.
Întrunirile Grupului în Palatul Patriarhal s-au rărit brusc, ședințele urmând să se țină în alte locații. Spre exemplu, ședința din 17 mai 1990 s-a ținut în casa parohială a părintelui Constantin Voicescu, într-o atmosferă grea, provocată de protestele turbulente ale lui Sorin Dumitrescu împotriva revenirii lui Teoctist și a unei posibile reluări a dialogului.
”Iritabil, violent, și l-a câștigat alături pe Octavian Ghibu și, în cele din urmă, amândoi au amenințat cu retragerea din Grup. Atmosfera s-a domolit numai cu apariția lui Nicolae Stroiescu Stânișoară, nume arhicunoscut de la Europa Liberă, pe care-l întâlnisem și mi-l apropiasem cu puțin timp în urmă, pe durata unei conversații de o oră și jumătate în grădina restaurantului Continental. Spiritele s-au calmat, oaspetele ne-a recomandat să fim realiști și ne-a făgăduit spirjinul.” (Memorii, pag. 685).
Duhul Sfânt ne părăsește atunci când nu suntem făcători de pace și cu inima curată. Credem că rugăciunile slujitorilor Bisericii, evlavia statornică a ortodocșilor români de pretutindeni, ajutau gândul și dorința Patriarhului Teoctist de a reuși să pună rânduiala Bisericii pe noua linie a libertății. Acesta îi era gândul și dorința dar și menirea de ”nou” Patriarh al României!
Când se va scrie istoria Patriarhului Teoctist – are și el un loc distinct – cei care au lucrat cu el în momentele cele mai tulburi ale vieții lui, vor avea un cuvânt esențial de spus. Voi aminti doar de Victor Opaschi, consilierul pentru culte al lui Ion Iliescu. El este o comoară de date și întâmplări la care a asistat pe viu și a avut un rol covârșitor, iar de aducere aminte și talent literar nu duce lipsă.
La șapte ani de la plecarea la Domnul a Patriarhului Teoctist, Victor Opaschi, ca ortodox mirean, a scris cel mai frumos cuvânt ancorat în arealul zbuciumat al Bisericii, străbătând prin furtuni.
Iar Anania, după cum însuși mărturisește: ”O vreme, ocupat cu treburile mele literare, nu m-am mai ocupat de Grup și nici de patriarh.” (Memorii, pag. 684).
Adică, își făcuse numărul dramatic din actul I!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
