Vlădica Nifon Ploieșteanul, Secretarul Sfântului Sinod, a făcut Apelul, rostind fiecare nume în parte, cu glasul său cantabil și catifelat. Auzeam răspunzându-se prezent!, glasurile Ierarhilor căpătând vioiciune, parcă răsărind după o furtună care acum își mai potolise firea.
Cancelaria Sfântului Sinod condusă de Preotul Constantin Pârvu, ca Vicar Administrativ Patriarhal, întocmise, cu aprobarea și grija Patriarhului Teoctist, o Ordine de zi, cum n-a mai fost alta până atunci.
Cu îngăduința harnicului cititor, voi reda pe scurt punctele-program și hotărârile sinodale de la prima sesiune desfășurată în ozonul unei libertăți binefăcătoare.
”Atitudinea Bisericii în noua atmosferă și starea de renaștere spirituală și națională”.
Ceea ce m-a surprins cu adevărat la acest punct a fost faptul că Patriarhul Teoctist a propus ideea rugăciunii de pocăință, din partea Ierarhilor Sfântului Sinod.
Episcopul Roman Ialomițeanul, fostul stareț de la Cernica, unde a fost bătut de Securitate – după propria mărturisire, cu mult înainte de evenimentele din decembrie 1989 – a propus, condamnarea idolatriei, pe un ton strigător, frecându-și nasul roșu ca racul.
A continuat, într-un ritm greu de închipuit, cu noi propuneri, cu vehemență în glas: ”Conducerea Bisericii să se facă după Statutul nemaltratat de comuniști, iar Decretul 410/1959, cu decimarea monahismului românesc, să fie abrogat”.
Patriarhul Teoctist a propus ca Sfântul Sinod să trimită un Cuvânt Pastoral către cler și credincioși, cu îndemnul la pace, înnobilare sufletească și unitate națională.
Iată cuprinsul acelui text unic în Istoria Bisericii Românești, pentru că unice au fost și momentele prin care am trecut!
”Cuvânt Pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mînăstiri și toți binecredincioșii creștini romîni”
Iubiți fii duhovnicești,
În aceste momente de mari prefaceri din țara noastră, când Bunul Dumnezeu ne cheamă să folosim spre slava Sa și binele tuturor darul sfânt al libertății dobândite prin multe jertfe neprihănite ale poporului nostru mai ales tineret și armată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române vă adresează un îndemn părintesc și pastoral de reînnoire spirituală și reconciliere, adică împăcare.
Libertatea pe care o avem acum, iubiții noștri, trebuie să o folosim mai întâi pentru a ne lepăda de tot ce a fost fals și rău în cuvintele și faptele noastre din anii dictaturii. În aceste momente redescoperim libertatea de a mărturisi greșelile noastre dar și suferințele și umilirile noastre. În primul rând, condamnăm cultul idolatru al personalității dictatorului care se considera un fel de zeu precum și dictatura ateistă și anti religioasă care i-a servit de platformă și care prin teroare a ridicat minciuna la rang de adevăr. Drept aceea cerem iertare lui Dumnezeu și vouă, prea iubiți fii sufletești, pentru toate declarațiile noastre publice și pastoralele noastre prin care am fost obligați să vă spunem că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se exercitau multe presiuni și îngrădiri de tot felul. Pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii precum și pentru felul în care am fost obligați să-l lăudăm pe dictator. Cu toate că în particular ierarhii și-au exprimat adesea, în fața autorităților de stat locale și centrale, prin nenumărate demersuri problemele cu care erau confruntați și s-au plâns de multe îngrădiri și abuzuri pe care trebuiau să le suporte din partea Statului, public însă, Biserica nu a avut nici măcar libertatea de a-și arăta lacrimile sale. De aceea toate declarațiile oficiale publice ale ierarhilor trebuiau să fie nu numai pozitive ci chiar pozitive la superlativ.
Desigur mulți dintre voi, iubiți slujitori ai altarelor străbune și iubiți credincioși ai Bisericii noastre, voi care ați trăit în aceleași condiții ați înțeles că acest fel de a vorbi al nostru a fost adesea prețul sau tributul pe care trebuia să-l plătim pentru ca Biserica să poată răspunde celor mai elementare nevoi ale sale. Foarte adesea noi nu am avut de ales între bine și rău, ci între un rău mai mic, adică vorbirea aceasta forțată și artificială, nesinceră și un rău mai mare, adică refuzul statului ateu de a autoriza recunoașterea preoților, funcționarea școlilor teologice, publicarea de cărți de cult și de teologie, restaurarea de biserici și mînăstiri, construirea de noi edificii bisericești, relații ecumenice internaționale, publicarea unei vaste literaturi, prin care am menținut conștiința că originile și sufletul culturii românești și al continuității românești sînt de natură creștină.
Deși am socotit că aceasta a fost calea cea mai potrivită de a acționa știm că această atitudine scandaliza pe unii, dar fundamental intenția noastră constantă a fost aceea de a sluji binele Bisericii, de a asigura continuitatea și istoria, vizibil și de a răspunde nevoilor imediate ale voastre de a păstra credința strămoșilor și a părinților noștri, de a vă boteza copiii, de a vă cununa tinerii, de a vă înmormânta morții, de a vă întreține în suflete flacăra credinței și speranța într-o liberare a poporului de sub dictatura ceaușistă.
Mărturia păstrării credinței s-a văzut și în strigătul spontan al poporului credincios din timpul revoluției: „Dumnezeu este cu noi, Biserica este cu noi, binecuvântează părinte pe cei ce luptă acum pentru libertate”. Renașterea noastră spirituală, iubiții noștri, trece, deci acum prin pocăință, prin regretul că am fi putut face mai mult și nu am făcut, însă fără a uita să mulțumim lui Dumnezeu și vouă pentru ajutorul dat. În același timp, însă, darul sfânt al libertății prin care ne mărturisim fiecare dintre noi vina noastră din anii dictaturii, trebuie să ne conducă pentru a slăvi pe Dumnezeu și pentru a promova binele națiunii, la iertare, conciliere și unitate, pe baza îngăduinței și a dragostei frățești evitând răzbunarea și dușmănia. Când suntem prinși cu lucrările urgente, să nu uităm totuși lucrurile esențiale: bunătatea și dragostea față de aproapele; să ne ferim să reluăm sub altă formă, fie ea chiar și prin cuvinte violența și păcatele dictaturii de care ne-am eliberat.
Iubiții noștri, îndemnul nostru părintesc către voi toți, cler și credincioși, este să pășim hotărâți într-o lucrare comună de renaștere spirituală a conștiințelor de intensificare a vieții pastorale și misionare a Bisericii, în cadrul societății românești de astăzi libere și, în același timp, dornică de redresare spirituală și materială din starea jalnică în care a adus-o dictatura teroristă și ateistă.
Să ne străduim împreună să reconstruim bisericile dărâmate, să construim biserici noi acolo unde nu ni s-a dat voie, să promovăm educația religioasă a tinerilor și adulților, după zeci de ani în care în școli și în instituții, Dumnezeu a fost negat și batjocorit, iar familia și societatea românească nu avea dreptul să se refere public la valorile spirituale religioase care fac parte integrantă din sufletul neamului românesc.
Să lucrăm împreună pentru a promova opera de dragoste creștină a Bisericii (opera de caritate) în spitale,în orfelinate, aziluri de bătrâni, închisori, în parohii, în armată.
Să lucrăm împreună pentru a înnoi învățământul teologic și pentru a promova bunele relații dintre Biserica noastră și celelalte Biserici și culte din România.
Să sprijinim cu însuflețire noul program de refacere spirituală și materială a țării și să redescoperim dragostea noastră pentru munca liberă și dăruitoare care face să rodească glia noastră strămoșească și să înflorească viața satelor și a orașelor noastre.
Iar libertatea noastră va slăvi pe Dumnezeu și va fi de folos tuturor numai dacă ea are ca roadă reconcilierea, renașterea morală, propășirea spirituală și materială, precum și unitatea poporului nostru eroic și jertfelnic.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, dra-gostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toți.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.”
Pe fețele Ierarhilor s-a așezat o lumină lină și o bucurie binefăcătoare izvora din inimă. Este pentru prima oară, când Ierarhii Bisericii Strămoșești fac, din suflet, căință publică. Și parcă, socotindu-se a fi cumva săracă mărturisirea și căința despre care ați luat act, un nou material s-a alcătuit și aprobat pentru difuzare, cu titlul, Ceasul Adevărului!
Ceasul Adevărului
Declarația Bisericii Ortodoxe Române cu privire la lipsa de libertate religioasă din timpul dictaturii.
Delegații Bisericii Ortodoxe Române, la întruniri ecumenice internaționale și în vizite peste hotare, nu s-au putut exprima niciodată pe ei înșiși și nici adevăratele convingeri ale Bisericii. Reprezentanții autorităților de stat dictau totul: hotărârile, textele și mandatele delegaților. La întoarcerea delegaților cereau rapoarte amănunțite, pe care le verificau prin mijloace necunoscute delegaților. Declarau că aveau agenți peste tot și îi înfricoșau pe toți delegații cu aceasta.
Biserica trebuia protejată. Dacă s-ar fi manifestat cea mai mică opoziție, aceasta putea fi urmată de represalii din care ar fi suferit întreaga Biserică, precum: limitarea numărului studenților, a preoților, desființarea parohiilor, oprirea tipăriturilor religioase, a cotelor de materiale, hârtie, parafină etc.
Biserica a considerat întotdeauna că slujirea credincioșilor, asigurarea lor cu preoți, cu biserici deschise, trebuie să treacă înaintea oricăror alte lucruri. Important era să ne menținem cât de cât mijloacele de propovăduire a credinței, cultul și asistarea credincioșilor la botezuri, căsătorii, înmormântări, până la eliberarea pe care toți o așteptau.
Cu multă grijă am reușit să ne menținem un minimum de drepturi dar pentru aceasta a trebuit să facem sacrificii enorme de conștiință. Credincioșii în marea lor majoritate au înțeles aceasta. Bisericile au fost permanent pline și li s-au dat, pe cât s-a putut, preoți pentru toate serviciile.
Frații noștrii români care trăiau în țări libere au fost în general critici la adresa noastră. Ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au asumat în tăcere și durere toate aceste critici aspre și nu le-au răspuns lor public niciodată, pentru că nu aveau libertatea să o facă. În inimile noastre, și atunci le-am mulțumit deschis tuturor că în mare parte ei spuneau lumii ceea ce noi nu puteam spune. Pentru noi, ei rămân legați sufletește de trunchiul Țării și Bisericii noastre.
Trebuie să facem însă o precizare absolut necesară. Unii dintre delegații Bisericii Ortodoxe Române, precum cei din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, din Conferința Bisericilor europene și din alte organizații au mărturisit întotdeauna conducătorilor oraganizațiilor și colaboratorilor lor adevărata lor situație, teroarea și frica sub care se aflau.
Suntem adânc recunoscători că, întotdeauna, am fost înțeleși și iată că vremea adevărului a sosit. Odioasa dictatură care a făcut mii de victime și crime a fost doborâtă, desigur, cu prețul multor jertfe pe care le deplângem și pentru care ne rugăm.
Biserica noastră a trecut din prima clipă, în unanimitate, de partea luptătorilor pentru libertate. Am avut jertfe și printre preoți. S-au tras clopotele bisericilor, s-au distribuit lumânări, s-a vorbit poporului de către slujitorii altarelor.
Numai cine își poate imagina ce a putut dictatura ceaușistă și aparatul ei de represiune, ne va putea înțelege și ierta.
Regretăm că nu am putut spune public despre lipsa noastră de libertate. Nu am abdicat însă niciodată de la propovăduirea credinței în Dumnezeu în toate bisericile, în școlile teologice, în presa religioasă. Presa ne-a fost întotdeauna cenzurată. Cenzura presei bisericești nu s-a oprit nicio clipă. Textele telegramelor către dictator ne erau aduse gata făcute, ca și cuvântările publice. Când cuvântările personale nu conțineau referințe laudative și ditirambice la adresa familiei dictatorului, acestea ne erau impuse și dictate sau trimise în scris. Eram obligați să scoatem alte articole din presa noastră și să introducem aceste texte, sub amenințarea că presa noastră religioasă va fi oprită. Ne obligau și să le tipărim imediat.
Nimeni n-a știut de aceste umiliri permanente sub care am trăit și că n-am avut voie să spunem niciodată adevărul, ba dimpotrivă ordine aspre să-l ascundem.
Sîntem acum liberi și ne vom da întreaga contribuție, la refacerea spirituală a țării. Vom continua să participăm la mișcarea ecumenică și să ne aducem contribuția noastră la apropierea între Biserici și popoare.
Vom face acest lucru în continuare atât în ecumenismul local, în cadrul organizațiilor creștine internaționale, cât și în dialogurile teologice dintre Biserici.
În același timp, dorim să exprimăm profunda noastră recunoștință tuturor Bisericilor, organizațiilor creștine internaționale și tuturor oamenilor de bunăvoință care au fost alături de Biserica noastră și de poporul nostru în lupta lor pentru libertate și demnitate umană.”
După aceste mărturisiri publice, m-am bucurat văzând o schimbare la față a Ierarhilor, care, după cum se cunoaște, au avut de dus greul zilelor pastorale.
Episcopului Roman Ialomițeanul îi sclipeau ochii de bucurie și avea o veselie nemaivăzută la el, fiind de obicei ursuz și morocănos. Acum jubila și uneori izbucnea într-un râs nestăpânit, spre surpriza celorlalți.
Gherasim, Episcopul Râmnicului și Argeșului, din când în când, răbufnea, zicând ca pentru sine, dar cu glas de se auzea și prin vecini:
– Calinic, ce este cu veselia asta a lui Roman?
– Se bucură că a venit revoluția izbăvitoare și pentru el, că a fost prigonit de regimul comunist, zic eu cu încercare de spășenie.
– Dar ce, numai el a fost prigonit?, zice ofticat Vlădica Gherasim, bombănind: măi, măi, măi!
– Cred că are o scoarță la cap, își încheie nemulțumirea Ierarhul care nu prea suporta exuberanța arhierească a duhovnicului său cernican.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
