Nici acum, după aproape 25 de ani, nu mi se pare că lucrurile au intrat în firescul lor, de pace şi armonie socială. De la dictatura feroce a unor potenţaţi văzuţi şi nevăzuţi, s-a trecut la democraţie operativă.
Acum venise vremea ca “democraţia socialistă” şi “libertăţile constituţionale”, până în pragul evenimentelor sângeroase, din iarna anului 1989, să umple golurile lipsite de miezul social cu speranţe trâmbiţate prin toate mijloacele mediatice.
Fiecare dintre noi eram asaltaţi şi bombardaţi – fără odihnă – de ştiri şi paraştiri, care mai de care mai înfricoşătoare. Aşa s-au aşternut peste rănile Ţării spaime, care vor plana nu doar pe deasupra pământului românesc, dar şi în inimile noastre pline de groază.
Spaimele îmi cuprinseseră întreaga fiinţă. Cei cu care lucrasem m-au părăsit, ascunzându-se de frica stării instabile ce se lăbărţa peste întreaga fire românească.
Ceea ce m-a îngrijorat cel mai mult a fost, după cum am mai spus, împărţirea armamentului (puşti mitralieră, gloanţe) la populaţie, indiferent de vârstă şi stare socială. Ne amintim, desigur, de desele apariţii la Televiziunea Română ale lui Gelu Voican Voiculescu, care făcea stăruitoare apeluri pentru ca populaţia civilă care a primit armament, să-l depună de îndată. Iar când a dat un ultimatum hotărât – zi şi oră de depunere – am înţeles că situaţia a devenit extrem de nesigură şi periculoasă.
Cred că nimeni n-ar putea şti exact, nici chiar azi, dacă toate sculele de război au fost reîntoarse, spre odihnă, în depozitele Ministerului Apărării Naţionale. Despre ”cine” a tras în noi, ”după 22”, nu se va putea şti niciodată, pentru că nici cei care au primit armele, s-ar putea să nu fi fost consemnaţi în oarecare evidenţe.
Aşa se tot vorbeşte şi se va mai vorbi, încă multă vreme, de cei care ştiau şi mai ştiu frânturi de adevăruri, care, nu se ştie dacă vor putea fi puse cap la cap. Orice am spune noi, este de domeniul trecutului şi judecăţile nu le facem noi. Iar dacă “niciun fir de păr din cap nu se mişcă fără ştirea lui Dumnezeu”, atunci justiţia divină va avea de lucru şi în privinţa evenimentelor sângeroase – revoluţie numindu-se – din decembrie 1989, exact la împlinirea a două sute de ani de la revoluţia franceză, din 1789.
Stranii coincidenţe!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
