Când pășim spre chindii, sau când soarele scapătă după dealuri și munți falnici, adică, după amiaza vieții, începi să te întrebi, câți ani mai sunt în tezaurul Domnului Dumnezeu?
Cât mai poartă Domnul Dumnezeu, ceasul inimii noastre, la mâna Sa Atotbinecuvântătoare? Când hotărăște trecerea noastră din ființă, la supraființarea, din frumusețea lumii văzute, în frumusețea lumii nevăzute?
Și așa, mergând pe firul de aur al vieții, de la o vreme, suntem gata să ne asumăm… marea trecere! Și cum este o zi, o oră, o lună, un an și un loc unde venim, așa, parcă așteptăm, cu nădejde mântuitoare, să începem o nouă viață, așa cum s-a petrecut cu venirea noastră în Grădina Maicii Domnului.
Când mă gândesc că profesorul meu din toamna anului 1959 (era prin luna octombrie, în urmă cu 62 de ani), Mircea Păcurariu, tânărul de 27 de ani, magistrandul Teolog, care pășea sfielnic printre cuiburile de cartofi pe care le săpau seminariștii de la Mânăstirea Neamț, a ajuns la vârsta biblică de aproape 90 de ani, citov în toate, cum spun ardelenii, a mulțumit Domnului Dumnezeu pentru toate binecuvântările primite și pentru tot sporul. Ca preot slujitor și duhovnic, profesor drept și scriitor de cărți, precum și savant întru ale științei istorice, ajungând academician, în cel mai Înalt For Științific al României; toate acestea sunt un motiv de a recunoaște osteneala sa până în clipa trecerii, la 13 ianuarie 2021!
Cred nestrămutat, că profesorul meu de la Seminarul Teologic din Mânăstirea Neamț și apoi profesorul de la Facultatea de Teologie din Sibiu, acum ar trebui să fie mulțumit de sine, în zările de lumină dumnezeiască, de toată osteneala sa zilnică, chiar dacă Lucian Blaga avea alt concept filosofic despre problema aceasta!
S-a născut în Rușii Hațegului, din părinții Ștefan și Stela, preot și preoteasă, în capitala apropiată a Daciei Antiqua (cum o numea Martin Opitz în 1622), desăvârșindu-și studiile universitare în Cetatea lui Bucur, într-un program de muncă sisifică, zi de zi, aceasta nefiind o poveste obișnuită, de condei lejer, ce zboară pe coala de hârtie, ci e vorba, de o seriozitate absolută, tăiată în diamant.
Așa l-am cunoscut pe Părintele Mircea Păcurariu. Din ființa lui radia sfințenie și aleasă sfiiciune, stări rămase, neatinse, până la ultima clipă a vieții. Câtă pedagogie și măiestrie în același timp și în aceeași ființă, și totuși, ce respect a impus întotdeauna! În adevăr, aveam în fața ochilor un monument de iubire, știință, cuviință, sobrietate și severitate! Cum le-a împletit pe toate într-un buchet de educație aleasă?
Acesta este fundalul pe care a apărut între noi, un tânăr profesor -nu avea nici treizeci de ani- ardelean după trup. În pofida împrejurărilor ideologice, potrivnice credinței în Dumnezeu, era un tânăr teolog cu tăria convingerilor religioase cristalizate care vorbea limpede si pe neocolite. Pentru aceasta am și început să-l îndrăgim, atât pe dânsul cât și pe noua gardă de profesori: Ștefan Alexe, Ilie Georgescu, Vasile Bria, Vasile Ignătescu, etc. pregătiți de intransigentul profesor Iustin Moisescu, al IV-lea Patriarh al României.
Din firea sa, se desprindea o forță tainică, cu o seriozitate senină, pentru că nu era un om închistat, ci avea o porneală ca apa limpede din Fântâna darurilor. Din același izvor provenea și simțul dreptății, stare care a marcat întreaga viață didactică a Părintelui Mircea Păcurariu. Acest lucru a devenit și mai învederat după prăbușirea comunismului, când a ajuns, prin ,,alegere” și nu prin ,,numire” – decan al Facultății de Teologie din Sibiu, dovedind un remarcabil talent de organizator, corelat cu același simț al dreptății, întru clasică și dinamică știință a conducerii!
Numele Părintelui Mircea Păcurariu se leagă înainte de toate de o strălucită sinteză: Istoria Bisericii Ortodoxe Române, trei tomuri, însumând două mii de pagini tipărite. Cartea de istorie este unanim recunoscută drept cea mai valoroasă lucrare de gen din toate câte au apărut până acum, atât din perspectivă științifică și istoriografică, dar și din perspectivă teologală. Operă a unui singur om, bazată pe o bibliografie exhaustivă, lucrarea Părintelui Păcurariu, întocmai ca Filocalia română, tradusă și adnotată de Părintele Dumitru Stăniloae, are și meritul unității stilistice, al unei integrități organice. Nu întâmplător, primii clerici, care după căderea comunismului au pășit pragul Academiei Române, au fost Dumitru Stăniloae și Mircea Păcurariu, ca membri activi.
Puterea de muncă a Părintelui Istoriei Ortodoxe Române, a fost, am putea spune fără folosirea unui cuvânt hiperbolic, de-a dreptul fenomenală și pe lungă durată, până la plecarea din lumea aceasta, așezând și condeiul întru odihnă binemeritată!
Cine nu cunoaște Istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania, respectiv una a Bisericii noastre din Basarabia? Dar lucrarea în premieră: Dicționarul Teologilor Români, amplă și minuțioasă operă lexicografică, de care nu numai Biserica, dar și cultura noastră laică avea imperioasă nevoie? Ca istoric, intelectual ardelean și slujitor al Bisericii strămoșești, Părintele Mircea Păcurariu, nu numai că și-a continuat creator înaintașii: pe Ioan Lupaș și Silviu Dragomir, dar i-a și întrecut în osteneala cărturărească și cercetarea istorică.
M-am bucurat să urmez Facultatea de Teologie din Sibiul șagunian nu pentru „pomana” de note bune, deoarece nu dădea nicio notă pe nemuncite, ci pentru dragul ce i-l purtam, noi seminariștii moldoveni și studenții sibieni, ca să învățăm pentru a nu-l supăra în niciun fel cu nepregătirea școlărească și studențească. Ș-apoi era o bucurie și o demnnitate să fi absolventul Sibiului teologic, cu profesori, tot unul și unul!
Deși poate părea paradoxal, după mine, rodnicia unui profesor, mai ales a unui profesor teolog ortodox și îndeosebi preot, nu constă în bibliografia lui, oricât ar fi ea de vastă, ci în oamenii pe care i-a format (în generațiile care vin după noi), cărora le-a insuflat propria credință în valorile pe care le mărturisește. Or, Părintele Profesor Mircea Păcurariu a zidit preoți conștienți și bucuroși de trecutul strălucit al Bisericii Românești, cât și de continuitatea acelui trecut, care trebuie să fie mereu viu și prezent.
Numai un istoric și un cărturar, care are o operă atât de evidentă și de articulată ne poate lăsa bucuria unei autentice tinereți spirituale, intelectuale și omenești.
În acest context, îmi exprim bucuria, că Părintele Mircea Păcurariu a ascultat rugămintea noastră, de a tipări predicile pe care le-a ținut în biserică și la diferite ocaziuni, în mai multe ediții, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Ca de altfel a aprobat tipărirea integrală a operei sale, cu iubire de fost student la Sibiu, a marelui și învățatului istoric, Mircea Păcurariu.
Și acum, în plină iarnă și început de an 2021, cu Covid rătăcitor prin lume și peste plaiurile românești, după 62 de ani (1959-2021) facem rugăciuni stăruitoare, dimpreună cu familia sa și cu toți studenții, ca Părintele și prietenul nostru Mircea Păcurariu, să răzbată Cerurile și să se bucure de binecuvântarea Domnului Dumnezeu, în Grădina Căruia a lucrat cu multă osârdie și sfințenie!
Calinic Argeșeanul
