Una dintre dificultățile credinței de astăzi este pierderea echilibrului dintre Lege și Evanghelie, dintre ceea ce Dumnezeu ne cere și ceea ce Dumnezeu ne dăruiește. Legea, concentrată în Cele Zece Porunci, exprimă voia lui Dumnezeu: arată ce este bine și ce este rău și scoate la lumină păcatul omului, dar nu poate aduce mântuirea. Ea ne arată rana, fără a putea oferi vindecarea.
De aceea Apostolul Pavel avertizează: „Voi, căutând să deveniți drepți prin Lege, v-ați îndepărtat de Hristos, ați pierdut harul. Pe când noi așteptăm cu nădejde, în Duhul, dreptatea care vine din credință.” (Galateni 5, 4–5) Evanghelia este răspunsul lui Dumnezeu la neputința omului: ea vestește lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Care iartă păcatul, vindecă inima și dăruiește viață nouă. În această lumină, Legea nu este desființată, ci așezată la locul ei firesc: nu ca scară spre mântuire, ci ca îndrumar al vieții celui deja primit în har.
Astfel, credința nu devine nici relaxare fără pocăință, nici povară legalistă, ci viață trăită în comuniune cu Dumnezeu, în care ascultarea izvorăște din iubire, iar faptele bune sunt roade ale harului, nu condiții ale mântuirii. Legea și Evanghelia se întâlnesc în Cruce, unde dreptatea dumnezeiască se împlinește fără a nimici mila, iar omul este chemat nu doar la iertare, ci și la o viață nouă în Hristos. Când această ordine se răstoarnă, credința ajunge să fie trăită mai degrabă ca presiune decât ca bucurie, iar viața spirituală riscă să se transforme într-o luptă continuă de a demonstra ceva. Această confuzie nu se vede doar în felul în care gândim credința, ci și în modul în care ne raportăm la practicile religioase.
Uneori ajungem să credem că trebuie să ne ridicăm la un anumit nivel sau să acumulăm eforturi vizibile pentru a „merita” apropierea de Dumnezeu. Chiar și gesturi pioase, precum pelerinajele lungi sau nevoințele, pot deveni problematice atunci când sunt încărcate cu ideea că ele ar constitui o garanție a întâlnirii cu Dumnezeu. Nu drumul parcurs ne apropie în sine de Dumnezeu, ci felul în care El Se face prezent în viața noastră. Dumnezeu este Cel care vine primul. Inițiativa nu ne aparține; ea ne precede. Zaheu nu pornește într-o căutare spectaculoasă, nu face un drum lung și nici nu împlinește vreo performanță spirituală; stă pe margine, curios și nesigur. Totuși, Hristos este Cel care îl vede, îl cheamă pe nume și intră în casa lui. Schimbarea nu începe din efortul lui Zaheu, ci din întâlnirea cu o privire care îl cunoaște și îl acceptă. Din această întâlnire se nasc apoi răspunsurile: pocăința, rugăciunea, mulțumirea, dorința de a trăi altfel.
Ele nu sunt condiții impuse din exterior și nici recompense pentru un efort acumulat, ci roade firești ale unei relații vii. În acest sens, credința nu se măsoară în distanțe parcurse sau în intensitatea vizibilă a practicilor, ci în deschiderea inimii față de o prezență care ne caută. Zaheu mărturisește înaintea Domnului: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Această declarație nu este o încercare de a-și câștiga mântuirea, ci răspunsul liber al unei inimi deja atinse de har. Hristos nu așteaptă întâi jertfa lui Zaheu ca să-l primească; dimpotrivă, harul primit îl face pe Zaheu darnic. În lumina Evangheliei, nu suma este hotărâtoare, ci inima eliberată de idolul lăcomiei.
Zaheu depășește formalismul instalat sec în jurul zeciuielii, pentru că, întâlnindu-se cu Hristos, nu mai limitează cât este obligat să dea, ci dăruiește liber, dintr-o inimă eliberată de logica minimului cerut și a meritelor. Când Zaheu spune: „dacă am năpăstuit pe cineva, întorc împătrit”, el arată că cunoaște Legea Vechiului Legământ, care poruncea limpede că, dacă cineva a furat oaia săracului, era obligat să înapoieze patru oi (cf. Ieșirea 22, 1). Legea își face lucrarea, dar nu mai condamnă; ea este împlinită ca rod al întâlnirii cu Hristos. Credința nu trebuie speculată de anumiți inși și nici redusă la emoții de moment, experiențe senzaționale sau dispute sterile, pentru că astfel viața duhovnicească și lucrarea vie a lui Hristos sunt golite de conținut. Chiar și practicile sacre pot deveni „chipuri cioplite” atunci când le transformăm în criterii de siguranță sau în mijloace de autojustificare. Dumnezeu nu poate fi produsul strădaniei noastre și nici rezultatul unui parcurs religios corect executat. El Se descoperă, dar nu Se lasă posedat; Se apropie, dar rămâne mai mare decât orice formă în care am vrea să-L fixăm.
Credința autentică presupune o deplasare a centrului de control: renunțarea la nevoia de a-L gestiona pe Dumnezeu după așteptările noastre și acceptarea faptului că relația cu El nu este un rezultat al performanței sau al controlului personal, ci o experiență primită. Din punct de vedere interior, aceasta aduce smerenie, pentru că omul încetează să se mai apere prin strategii religioase și învață să se lase întâlnit. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este ceva ce se produce la comandă, ci un Dar care se primește în deschidere, Grecii folosesc termenul epistrophē, care nu desemnează o simplă schimbare de dispoziție sau o părere de rău trecătoare, ci o întoarcere reală, o reorientare a vieții pe un drum nou.
Mai întâi primim, apoi răspundem; mai întâi suntem căutați, apoi căutăm; mai întâi suntem iubiți, apoi învățăm să iubim. În această ordine, nici pelerinajul, nici efortul, nici practica în sine nu sunt negate, ci așezate la locul lor firesc: ca răspuns la o chemare, nu ca o condiție pentru ea. Când Dumnezeu nu mai este trăit ca un obiect al efortului nostru, ci ca Cel care vine primul, credința devine respirație, nu transpirație. Iar închinarea încetează să fie o acumulare de dovezi și devine spațiul unei întâlniri reale, vii și vindecătoare dintre Dumnezeu și om.
Formalismul ne spune: treci pe la biserică din când în când, nu aprofunda, nu căuta catehizarea; aprinde lumânări fără luminare lăuntrică și pleacă grăbit; ascultă Evanghelia fără dorință de schimbare. Indolența spirituală spune: „Dumnezeu e bun, nu contează cum trăiesc”, amână pocăința și lupta cu patima, transformă credința într-un simplu refugiu psihologic, invocă „Dumnezeu va rezolva” fără responsabilitatea mea. De aceea, întrebarea rămâne deschisă: Ziua Domnului este pentru mine o banală zi de trândăvie sau una de adevărată odihnă, creștere și reîmprospătare duhovnicească?
Mă las prins de griji, televizor sau de internet până noaptea târziu, îmbâcsindu-mi mintea cu imagini sterile sau chiar nocive, sau, dimpotrivă, lăsându-mă chemat de Evanghelie, mă pregătesc pentru întâlnirea cu Hristos?
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
