Cred că nu strică să arăt încă un episod sinistru. În faţa stăreţiei cernicane, am iniţiat construirea unui garaj subteran pentru a putea adăposti maşinile. Lucrarea a fost mare şi de durată.
Părintele Pimen aduna pietroaie pe care le ducea acasă la el – avea casă pe malul lacului – zicând cu ton jos, mormăit:
– Aici n-o să rămână piatră pe piatră. O să vadă el, Calinic. A distrus totul pe aici.
Într-una din zile, fiind la cancelaria Mănăstirii Cernica, pe uşă au intrat nouă inşi, cu directorul general de la Uzinele 23 August din Bucureşti.
– Nu mişcaţi! Numai un gest şi sunteţi arestat pe loc!
Am rămas uluit! Nu m-am ridicat de pe scaun. I-am poftit să se aşeze şi să-mi spună despre ce anume este vorba.
– Dumneata ai furat ţevi de la Uzina 23 August şi le-ai pus la garaj. Ai furat motoare electrice. Ai furat tablă de teflon din care ai confecţionat instalaţia la pivniţa cu vin.
Am rămas de-a dreptul stupefiat!
– Aici în cancelarie rămâne procurorul să vă supravegheze, iar noi mergem pe teren să vedem unde sunt cele furate de la uzină.
După controlul în toată mănăstirea, n-au găsit motoare şi nici tablă de teflon. Au dat însă de o stivă de ţevi lungi din metal.
Au venit toţi glonţ la cancelarie. Triumfători, au spus:
– Mai mare ruşinea! Ditamai stareţul, să te apuci de furat. Acum vei suporta consecinţele. Te vom aresta. Să te înveţi minte, afurisit de popă ce eşti.
Ameţit de vorbele „dulci”, mi-am adus aminte că făcusem o adresă la directorul general al Uzinei 23 August, pentru a ni se aproba un metraj mare de ţevi de metal, pentru canalizare şi garaj.
– Părinte secretar, adu-mi factura cu ţevile de la Uzină.
Secretarul vine cu documentul aprobat pentru plata ţevilor din metal. Se uită directorul pus pe insulte la hârtie. Citeşte. Se uită din nou. Ridică ochii spre mine. Îi lasă din nou pe hârtie. Îl aud, cu glas scăzut:
– Eu am aprobat ţevile! E semnătura mea. Am uitat. Asta a fost acum şase luni. Totul este în ordine. Vă rugăm să ne iertaţi de gafa pe care am făcut-o. Ne este ruşine. Ne-am făcut de batcă. E rău când te grăbeşti. Să ne îngăduiţi să plecăm.
– Desigur! Şi eu când mă grăbesc iese cam prost. Este ora mesei, poftiţi la trapeza mănăstirii.
De atunci am rămas prieteni. De orice aveam nevoie, însuşi directorul ne servea cu o amabilitate ieşită din comun.
A fost sinistru şi tot pe atât de palpitant.
„Prietenul” meu dorea să scape de mine!
Îl incomodam!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
