Ultima scrisoare primită de la Teofil Herineanu, arhiereul dăruit de Dumnezeu cu zel apostolic şi evlavie multă, mi-a adus o mare bucurie.
Ceea ce m-a făcut să-mi întăresc nădejdea au fost doar câteva cuvinte şi un îndemn hotărât:
– Vino la Cluj să te văd!
Am luat trenul Paşcani – Timişoara, care trecea prin metropola Clujului. Când am trecut graniţa din regiunea Suceava în regiunea Cluj, am avut o mare emoţie. Intram pentru prima oară în Transilvania. Cele învăţate din istorii se derulau în capul meu: Biserica lui Ştefan cel Mare de pe Feleac, de lângă Cluj, Biserica din Vad, luptele lui Mihai Viteazul, şiretlicurile lui Petru Rareş, revoluţiile şi răscoalele, dramele şi tragediile martirilor români din cele aproape zece secole de supravieţuire prin Credinţă în Dumnezeu şi Iubire de brazdă românească.
Ajuns la Cluj, am mers la Episcopie. Teofil Herineanu m-a primit imediat ce am ajuns în anticamera biroului. Vedeam în sfârşit pe Episcopul Teofil Herineanu, căruia îi adresasem scrisorile în cei trei ani de viaţă şcolară. Îl aud zicând:
– Ia loc! Ia loc! Ia loc în fotoliu! S-a aşezat şi el, între noi fiind o masă rotundă. Şi aşa a început interviul:
– Spune-mi drept! Spune-mi drept! Cine a scris scrisorile pe care mi le-ai trimis?
– Eu le-am scris, îl asigur pe nerăsuflate.
– Bine! Bine! Bine! Ia tocul şi scrie. Îmi întinde un stilou şi câteva coli. M-a poftit la biroul lui. Am început a scrie, Episcopul dictându-mi din Amintiri din copilărie de Ion Creangă. După jumătate de pagină, îmi cere foaia ca să vadă cum am scris. Dintr-odată trage sertarul din dreapta biroului. Văd cum scoate un mănunchi de scrisori. Mi le arată una câte una şi mă întreabă:
– Chiar tu le-ai scris? Nu ţi-a dictat nimeni, cum am făcut eu acum?
– Le-am scris noaptea în Paraclisul şcolii, ca să nu mă vadă nimeni. S-a uitat lung la mine clipind din ochi şi poftindu-mă să stau din nou în fotoliu. Îmi spune apoi să merg la Mitropolitul Iustin la Iaşi cu o cerere ca să-mi dea drumul să plec din Moldova pentru a primi înfierea în Ardeal. Îmi plăteşte drumul până la Iaşi şi înapoi la Cluj, pentru a-i aduce rezultatul.
Eram fericit. Vedeam, în sfârşit, pe omul care m-a fascinat din povestirile de la Roman. În el îmi pusesem nădejdea hirotonirii mele ca preot celibatar.
Am luat drumul Iaşiului. Când am ajuns la Catedrală, era în anul 1964, Iustin Mitropolitul preînnoia pardoseala în curtea Centrului Mitropolitan, îndrumând pe ingineri şi arhitecţi. Înaltul ierarh era izbitor de elegant şi cu acelaşi parfum de rozmarin.
Când m-am apropiat, Episcopul Irineu Crăciunaş mă prezintă cine sunt şi ce doresc. Îl aud pe Iustin Moisescu, ondulând gutural şi în note baritonale:
– De ce vrei să mergi în Transilvania? Este greu. În sate sunt noroaie mari, iar salariul este mic.
– Vreau să merg acolo, de unde-s veniţi străbunii mei prigoniţi din cauza Credinţei, îi răspund pe nerăsuflate, ca să mă arăt că-s sigur în dorinţa mea de a primi ieşirea din Eparhie.
– Băiete! te sfătuiesc să mergi la Bucureşti, la Facultate.
– Nu am bani ca să plătesc, zic rapid, sperând că nu va mai avea şi alte împotriviri. Când credeam că l-am convins, făcând o pauză, măsurându-mă, cu ochii lui mari de după ochelarii cu lentilele groase, îl aud:
– Îţi dăm noi bursă. Nu primeşti ieşirea din Moldova pentru Ardeal. Fă-i hârtia ca răspuns la cerere, îi zice lui Irineu Crăciunaş, care nu a scos niciun cuvânt. I-am sărutat mâna şi coboram val-vârtej pe scări. Dintr-odată aud aceeaşi voce inconfundabilă.
– Măi băiete, stai puţin! Armata ai făcut-o?
– Am livret militar, Înaltpreasfinţite, răspund aproape strigând de bucurie că poate s-a răzgândit şi-mi dă drumul spre Transilvania.
– Bine, mergi şi vom vedea.
Eram ameţit, nu doar de foame, dar şi de audienţa mijlocită de Episcopul Irineu Crăciunaş, de care m-am despărţit, cu sfatul său, ca să mă rog lui Dumnezeu pentru a-mi îndrepta cărările după voia Lui.
Părăseam Iaşiul, într-o după masă de iulie dogoritor, întorcându-mă în Munţii Neamţului, atât de dragi inimii mele.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
