Gândul cu care am venit la Căldăruşani, din Maramureş, a fost cel al intrării în monahism. Aşa am gândit de mic, aşa am dorit eu, ca să împlinesc golul lăsat prin plecarea primului călugăr de la Mănăstirea Neamţ, pe care l-am văzut plângând, când eram la săpat de cartofi în grădina seminarului.
Am ales Ţara Românească, venind din Maramureş. Ca moldovean, eram îndemnat să plec într-acolo. Am cunoscut aproape toată Moldova monahală şi eram dornic să merg într-o mănăstire nemaivăzută. Şi aşa s-a întâmplat.
Doream să devin monah. Pentru aceasta nu uitam că la Sihăstria n-am fost primit, când am solicitat. Era în 1964, la numai cinci ani de când Decretul 410/1959, a făcut ravagii în toată România. De aceea am ales o cale de mijloc, cea a celibatului, adică a catârului, între cal şi măgar, după cum spun unii şi alţii. Gândul călugăriei l-am amânat pentru mai târziu, când vor fi timpuri mai slobode.
Am făcut o cerere către Patriarhul Justinian. Exarhul Justinian Florea era un om deosebit. Calm, duhovnicesc, bucuros că se mai găsea vreun candidat la tunderea în monahism. Cererea a fost supusă aprobării Sfântului Sinod. A fost prima aprobare a forului ecleziastic cel mai înalt. Nu mai era ca pe vremuri. Primea stareţul în obşte personal monahal, doar cu aprobarea chiriarhului locului. Acum lucrurile se înăspriseră drastic.
Aprobarea călugăriei a făcut o bucurie mare. Se aşteptau la o deschidere a Statului Român, către nevoile spirituale ale Bisericii Străbune.
A venit şi vremea călugăriei. Se fixase în ajun de An Nou 1972 spre 1973. Veniamin mi-a spus:
– Facem o călugărie mai sobră. Nu trebuie să inviţi pe nimeni. Doar te lepezi de lume. De ce ai avea nevoie de prezenţă la o slujbă specială care te priveşte doar pe tine şi pe noi, obştea monahală?
– Cum este rânduiala şi voia celui mai mare aşa va fi, zic eu spăsit de nevoie.
– Totuşi, pentru că spui aşa, poţi invita doar o singură persoană, îmi dă învoire Veniamin.
– Cine este persoana la care te-ai gândit, întreabă imediat întâistătătorul monahilor din Căldăruşani?
– Cred că poetul Ioan Alexandru, cunoştinţa şi prietenul de mulţi ani, din Transilvania, spun eu, cu sfială.
– Bine. Sunt de acord. Să-l anunţi din vreme. Iar ca nume, cred că este bine să fie Victorin. E la început de an şi este o victorie pentru monahismul nostru.
– Cum gândiţi, aşa-i bine! îl asigur din nou pe stareţ.
– Iar ca naş la călugărie voi fi eu, pentru că te va tunde în monahism Episcopul Antonie Ploieşteanul, Vicar Patriarhal, mai adăugă, pentru orânduială, grijuliul naş, declarându-se pe sine cel mai potrivit.
Comentariile s-au ivit. Ca întotdeauna, nu se trec cu vederea anumite momente din viaţa mănăstirii. Unii criticau călugărirea chiar de ajunul Anului Nou. Alţii susţineau că e bună hotărârea: se schimbă anul, se schimbă omul.
Cu toate pregătite, înainte de a începe slujba, Ioan Alexandru a întrebat ce nume se va pune noului candidat în jugul monahismului.
Când aude, că numele de călugăr ar fi Victorin, la dorinţa stareţului, a început să se oţărască de faţă cu Episcopul Antonie, care venise şi el cu un candidat, pe nume Pop Alexandru, din Maramureş, pe care-l cunoscusem de la Sinaia.
– Nu se poate da un nume aşa la întâmplare, zice, cu ton ridicat, Ioan Alexandru. Iată, în calendar, se află nume ca: David, Iosif, Melchisedec şi alţii. Veniamin se ţinea pe poziţii. Credea că l-am influenţat, dar eu eram indiferent care-mi va fi numele la tunderea în monahism.
– Dă-mi, Veniamine, pomelnicul stareţilor din Căldăruşani, porunceşte Episcopul Antonie. Se uită în pomelnicul respectiv şi după ce îl dă înapoi, hotărăşte:
– Lui Constantin, i se va pune numele Sfântului Calinic, iar lui Alexandru, numele Sfântului Nicodim. Sunt mari sfinţi ortodocşi. Cu aceasta pune punct discuţiei, iar Ioan Alexandru era mulţumit.
Tunderea în monahism s-a desfăşurat în biserica-paraclis, cu hramul Sfântul Ioan Evanghelistul, din parcul Mănăstirii Căldăruşani.
Doar personalul monahal era de faţă. Probabil că s-au primit „indicaţii” ca nu cumva să se adune lume multă. Manifestările religioase şi mai ales nocturne, erau un ghimpe în ochii politrucilor care păzeau ţara să nu se înduhovnicească.
Şi aşa, din Constantin, în ajun de an nou 1973, am devenit Calinic.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
