Ascultând sfaturile înţelepte ale mătuşii Irina, mi-am cam pus pavăză la „pupăză”. Orice cuvânt era măsurat şi mi-am propus să nu zâmbesc sau să râd vreodată cu cineva.
Slujbele la biserică mergeau bine. Lumea venea în număr mare. Întrebau din când în când:
– Domnule Părinte, ce mai facem cu biserica nouă? Noi am dat câte 50 de lei de familie. Când începem să scoatem piatra din Dealul Stoienii? Am încercat o mare bucurie. Lucrurile începeau să intre pe făgaşul normal. Poate că tăcerea mea – potrivit sfatului Irinei – poate dragostea lor de biserică, ne arătau acum că Dumnezeu binecuvântează hotărârea noastră.
– Mă bucur de întrebare. După Bobotează începem scosul pietrei pentru biserică. Mulţumesc din inimă. Faţa celui care întreba s-a luminat şi un zâmbet s-a aşezat peste firea lui. Era un început bun de respectarea codului bunelor maniere. Am înţeles că nu se poate face nimic prin strigăte şi urlete. Trebuia să uit definitiv comportamentul meu de la Seminarul de la Neamţ şi umbletele prin munţi, crezând că-s stăpân peste întreaga fire. Nu era uşor, dar era necesar!
De Crăciun nu se umbla cu Icoana, ca în Regat. Se umbla însă cu Crucea. Adică de Ajunul Bobotezei, cu câteva zile înainte. Trecând pe drum, lângă un pod unde era aşezat cazanul de ţuică pe firul apei, aud o voce băloasă, hârbuită:
– Bă, popo venetic, ai venit aici flămând ca să te hrănim noi? Ha! Ha! Ha, popo venetic! Când am auzit „frumuseţea” de vorbe, i-am spus cântăreţului:
– Acum părăsesc acest sat nenorocit şi fără biserică. Mi-am îndreptat paşii spre casa parohială. Lumea aştepta să mergem cu agheasma. Cântăreţul se ruga să iert pe techergheul de beţiv, că aşa face şi celor din sat. Iar eu, una şi bună, că voi pleca definitiv din Tioltiur.
La rugămintea diacului – că aşa se numesc acolo cântăreţii – glăsuind molcom, că este bine să mergem cu Crucea prin sat, după care mă pot duce unde vreau, am iertat vorba beţivanului de la gura podului. Era prima încercare mai amară. Era greu de răbdat.
Şi era doar începutul.
Pe la case mergând, uşor-uşor, lămuream lumea pentru ajutorul ce trebuie să-l dea bisericii noi. Când se apropia Ajunul Bobotezei, terminam şi noi cu cruciada prin sat, cum îi zicea, Nicolae Lungu, preotul din Suciul de Sus, născut în Berindeştii din Corbenii Argeşului.
Seara târziu, aud un bătut uşor în uşa casei parohiale. Ies să deschid. Stăteau afară prim-coratorul, David David şi Consiliul Parohial. I-am poftit în casă. Refuzând să intre, aud:
– Domnule Părinte! iartă pe cel ce v-a jignit la gura podului, la cazanul de ţuică. Să ne ierţi şi pe noi. Drept iertare noi îţi dăm câte doi litri de vinars – aşa se numea palinca acolo – de la toţi cei care fierb prunele.
– Nu primesc nimic. Eu nu beau vinars. Iertaţi-mă de refuz.
– Apoi, no, Domnule Părinte, dacă nu primeşti înseamnă că nu ne-ai iertat. Şi apoi, noi nu plecăm de aici până nu spui: DA.
– Primesc! am spus încurcat peste măsură, aducându-mi aminte de sfaturile Irinei, ca să nu mă pun în beţe cu tiolturenii, că nu-i bine.
Până-n martie s-au adunat sute de litri de vinars sau horincă, cum se zice în Maramureş. L-am pus în damigene de 50 de litri. În două ierni s-au strâns peste o jumătate de tonă de băutură, de primă mână. Neaşteptat dar. Nimeni nu cârtea că la popa s-au strâns sute de litri de ţuică. Eu tăceam mâlc şi aşteptam o bună zi ca să le mulţumesc.
– Nu mai avem bani la biserică, Domnule Părinte. Ce ne facem oare?
– Avem bani destui, le ziceam, zâmbind.
– Unde avem bani destui? Deschizând uşa cămării le arăt peste zece damigene de câte 50 de litri, pline de ţuica pe care mi-o dăruiseră în cele două ierni cât am stat la ei.
– No, noi nu primim ce am dăruit. Asta nu se poate. Doamne feri! Înseamnă că nu ne iubeşti, Domnule Părinte.
– Tocmai că vă iubesc pe voi şi biserica, luaţi damigenele şi vindeţi ţuica şi cu banii adunaţi să lucrăm că trece vremea. Sărăcia ne-a făcut să ne cunoaştem mai bine.
Am simţit şi eu şi ei că suntem dintr-acelaşi sat fără biserică.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
