N-am ajuns bine în Cernica Sfinţilor Calinic şi Gheorghe Stareţul că oamenii Securităţii şi-au făcut apariţia. Era stareţ nou. După calculele lor trebuia luat imediat în primire.
Se prezintă, într-una din zile F. M., venit curând din străinătate. Primise supravegherea tuturor mănăstirilor din judeţul Ilfov şi Bucureşti, după câte am aflat. Chiar învăţământul şi toţi preoţii din protoierii erau în vizorul acelui tânăr ofiţer, fiu de ambasador şi rudă cu tot felul de şefi de Direcţii Secrete.
A fost pus pe „lucru” în domeniul Cultelor. Era foarte inteligent. Se zbătea între bunătate şi stricteţea serviciului său ingrat, de care, la ore de „meditaţie” se plângea, garnisindu-şi ofurile cu înjurături pe măsură.
Acest om înjura totul, începând cu Ceauşescu. N-am auzit până atunci astfel de epitete, de care a început să-mi fie frică.
Un om al Securităţii înjura pe Ceauşescu! Mă temeam să nu fie o provocare pentru a mă înregistra. Te puteai aştepta la orice surpriză, mai ales că într-una din vizite, îl aud zicând:
– Trebuie să scrieţi că iubiţi pe Ceauşescu!
– Scriu că iubesc poporul român, din care face parte şi Ceauşescu, îi spun eu răspicat.
– Aha! Înseamnă că nu iubiţi pe Ceauşescu. Îi repet de câteva ori aceeaşi „poveste” de dragoste.
Nu mai înţelegeam nimic. Îi spun direct, fără ocolişuri:
– Bine, dar dumneata puţin mai înainte ai înjurat pe Ceauşescu ca la uşa cortului şi acum îmi ceri să scriu că-l iubesc. Cum vine asta? Nu mai pricep nimic!
– Dă-l dracului de criminal. Ăsta nu merită să trăiască.
– Să nu-mi mai pomeneşti de numele lui niciodată. Nu vreau să aud înjurăturile la adresa nimănui, îi scurtez dialogul de om apucat.
– Am să te înjur şi pe dumneata. Ai să vezi. Ba am să te bag şi într-un angrenaj de nu te mai scoate nimeni, niciodată. Nu crezi? Uite cum procedez: pun pe vreo zece găinari de-ai mei, prinşi cu ocaua, să scrie despre Calinic, că-i hoţ şi fură mănăstirea, că-i împotriva lui Ceauşescu, că-i imoral, că-i împotriva ortodoxiei, că are afaceri dubioase. Din hârtiile astea, fac un material despre cum arată stareţul de la Cernica. Îl dau „sus”, la şefii mei. Nimeni nu te mai scapă. Aşa fac eu cu oamenii care nu iubesc pe Ceauşescu.
Am rămas blocat! Nu-mi venea a crede. Mă gândeam că fabulează mai uşor după ce şi-a altoit pe gât vreo zece ţuici, după care pleca, în zig-zag, spre Bucureşti, cu un Alfa-Romeo, de ultimă oră.
Gândeam că la Sinaia a fost, oarecum, ceva mai uşor. Îmi venea mereu în minte scena cu regia draconică. Încă nu realizam pericolul ce putea urma. Nu aveam cu cine povesti. Ameninţările şi consecinţele erau mari pentru cei care nu păstrau confidenţialitatea întâlnirilor bilaterale.
Din două în două luni, cel puţin, F. M, apărea neanunţat prin Mănăstirea Cernica. Odată îl întâlnesc pe drumul ce lega Ostrovul Sfântul Gheorghe de Ostrovul Sfântul Nicolae.
– Am venit să mă închin şi eu la Cernica! Ai ceva împotrivă? Eram surprins de-a dreptul. Acest om este imprevizibil, îmi spun eu în chip tainic.
– Câţi călugări sunt în Mănăstirea Cernica, întreabă F. M.?
– Am dat lista luna trecută. Nu avem secrete. Nimeni nu stă aici mai mult de 3 zile.
– Mai sunt doi, nou veniţi. Stau de două săptămâni, fără viză şi neînregistraţi în Cartea de Imobil, îşi continuă lecţia învăţată prin curtea mănăstirii, umblând incognito.
– Ştiu tot! Mai bine ca dumneata, îşi etalează priceperea lucrătorul Securităţii. Din trei vieţuitori de aici, doi sunt ai mei. Aşa că n-ai ce face.
Am rămas stupefiat! Nu era de glumă! Nu credeam tot ce spune. Lucrurile, însă, se arătau extrem de periculoase. Mă fierbea în suc propriu, cum se spune. Îmi dădeam seama că va fi greu de lucrat în astfel de condiţii de nesiguranţă şi ameninţare.
De câte ori îmi făcea câte un raport „sus” cum se exprima F.M., venea la Cernica, puţin cam spăsit. După ce dădea bineţe, la câteva pahare îşi dezlega limba:
– Ţi-am adus un mic cadou luat de când lucram în străinătate. Ţi-am mai făcut un raport „sus”. Mă mustră conştiinţa. Primeşte-l, te rog!
După „darurile” aduse cadou, mi-am dat seama de câte ori m-a pârât „sus” la ai săi. Era ceva groaznic. Totul devenea insuportabil. Trebuia să scap de astfel de individ, care nu putea scăpa, la rându-i, de munca ingrată la care era înhămat din fragedă tinereţe. Se vedea că nu era pe placul lui ceea ce făcea. De aceea m-am gândit să-l scap, cumva, de viaţa duplicitară în care intrase, poate fără voia lui.
La Cernica veneau vizite foarte importante, religioase şi politice, cum ar fi cele ale patriarhilor Diodoros al Ierusalimului, Ignatie al Antiohiei, Trudeau, premierul Canadei, etc. Ministerul de Externe şi Securitatea îşi făceau lucrarea de asigurare a imunităţii celor care călcau şi în chinovia dintre apele Cernicăi. Nicio vizită nu era neglijată. Oamenii Securităţii foiau peste tot. Cu acel prilej, după cum era cazul, am cunoscut pe unii dintre şefii din Direcţii. După vizitele importante îmi lăsau adresele cu menţiunea, ca atunci când voi avea nevoie să apelez la ajutorul lor, în mod cu totul necondiţionat.
Mi-am adus aminte că aş putea face o regie, pentru a putea scăpa de impoliteţele lui F. M., şi pe el de o muncă dezagreabilă, care-i ciuntea din personalitate. Aşa am înţeles eu, cel puţin, din convorbirile avute cu el.
A venit din nou „supraveghetorul” vieţii bisericeşti, pus de Securitate ca să ne aibă în „grija” cea de toate zilele. După obiceiul său, cam de multişor – pentru aceasta a fost pedepsit cu retrogradarea şi dat la Culte – şi-a altoit ceva păhăruţe. Poate că întrecuse măsura.
Între timp, am chemat de la Bucureşti pe şefii şefilor lui. Când stăteam la un pahar de apă rece, uşa sufrageriei se deschide. Apare F.M. în sufragerie şi când dă cu ochii de ei, aproape că strigă:
– Voi, mă? Asupritorii poporului, mă urmăriţi pe mine? Paştele mamelor voastre de bandiţi. Duceţi-vă dracului! Nu spurcaţi mănăstirea asta. Şi întorcându-se către mine, cu degetul arătător al mâinii, zice cu glas scăzut: Calinic, nu eşti om de treabă! ieşind pe uşa pe care a trântit-o de s-au desprins bucăţi de tencuială din perete.
Invitaţii, ca să ia măsuri, au rămas perplecşi. Nu le venea să creadă. Nici eu nu mă aşteptam la o aşa reacţie. Mi s-a părut un alt specimen din ograda Securităţii Statului Român. M-am bucurat că am pus la cale întâlnirea, nedorită de nicio parte.
– Aţi văzut cum se comportă omul dumneavoastră cu mănăstirile? Dacă aşa se comportă cu şefii lui, vă imaginaţi ce face cu noi, le spun eu după ce s-a consumat scena oribilă.
– Ce ne facem cu el?!? A făcut greutăţi pe oriunde a fost. Scrieţi, părinte Calinic, ceea ce aţi văzut, ca să luăm măsuri. Să vedem unde-l ducem.
– Nu scriu nimic! Aţi văzut toţi! E problemă în casa dumneavoastră! Dar ce studii are F.M.? pun şi eu întrebare celor de faţă.
– A absolvit ştiinţele juridice.
– Atunci ar fi bine să fie jurist-consult la Uzina 23 August, îmi dau eu cu părerea.
– Iată o rezolvare. Aşa vom face. De azi F. M. nu mai lucrează la Culte. Scuzaţi incidentul. Şi luându-şi rămas bun au plecat. De atunci nu i-am mai văzut.
Revoluţia din 1989, pe F.M. l-a găsit jurist-consult la Uzina 23 August. Atunci, cred că înjura copios şi se bucura de căderea lui Ceauşescu. Scăpase de primejdia suprimării.
Cred că, fără să vreau, i-am făcut un bine!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
