Când Patriarhul Iustin s-a coborât din maşină, am zărit o persoană civilă care purta pe cap o şapcă de turist cu cozoroc. Din grabă, n-am observat mai bine personajul „misterios”. Nu vorbea nimic. Doar privea atent. Am crezut că este însoţitorul „secret” al noului Patriarh.
– Mda! Dânsul este noul Preşedinte al Departamentului Cultelor, domnul Ion Roşianu, dă cu vorba Iustin Patriarhul, uitându-se în alte părţi. Se vedea şi se simţea, că pe drum au avut divergenţe în convorbiri „duhovniceşti”.
Fiecare s-a retras în spaţiile rezervate. S-a fixat ora gustării, care urma să aibă loc în sufrageria destinată pentru acest scop.
La timpul cuvenit, cu exactitate kantiană, apar oaspeţii aleşi, de duminică plină cu soare şi ozon, încărcat cu parfumul florilor.
La masă, atmosfera nu s-a mai simţit încărcată. Dialogul s-a înfiripat imediat. Iustin Patriarhul era volubil. Scăpase de „tirania” privirilor. Între cei patru pereţi ai sufrageriei se simţea în largul său. Eram atent. Studiam orice manifestare şi gest al său. Pentru mine era cu adevărat un personaj unic.
Deodată îl aud:
– Mda! Câţi călugări are Mănăstirea Sinaia?
– Şase şi cu mine şapte. Dar toţi sunt trecuţi de 70 de ani. Nu este niciun călugăr tânăr pe aici, îmi arăt eu cunoştinţele de aritmetică, dar şi mâhnirea că lipseşte personalul activ, angajat la lucru serios. Ce personal colorat pe vârste avea Cernica şi ce stare găseam la Sinaia! Eram vădit marcat de acest lucru foarte important pentru viaţa unei mănăstiri şi mai ales cum se prezenta Sinaia, a fi în concertul celorlalte chinovii monahale româneşti.
– Mda! Deci şapte, aud glăsuind pe Patriarh, uitându-se pe fereastră. Continuă firul dialogului.
– Mda! Tu să aduci personal tânăr, iar pe cei bătrâni să-i dai afară. La finalul „afară” s-a uitat fix asupra mea câteva secunde. Am „îngheţat” în plină vară. Nu mai auzisem aşa vorbe. Nu ştiam ce să mai răspund. Ion Roşianu se uita când la noul Patriarh, când la noul stareţ. Îmi iau curaj, fără să mă gândesc la consecinţe.
– N-am să dau pe nimeni afară! Nu-i mănăstirea aceasta feuda mea. Unde să se ducă? Sunt bătrâni. Nu au pe nimeni. Şi apoi, Arcadie este de cincizeci de ani aici, neîntrerupt, tocmai de pe vremea Regelui Ferdinand.
– Mda! Măi băiete, vei avea mari necazuri cu ei. Trebuie să rupi pisica de la început. Nu vei avea izbândă. Au mentalităţi învechite, îşi continuă calm, dar ferm, şirul primelor sfaturi ale Patriarhului Iustin către „fiul” său Calinic.
Ion Roşianu nu scotea niciun cuvânt. Nu ştiam ce gândeşte. Îl simţeam că nu este de acord cu Iustin Moisescu.
Dintr-o dată aud, ce credeţi?
– Mda! Băiete, cum crezi c-ar fi o mănăstire doar cu tineri? Ce ar spune lumea? O mănăstire istorică, mai ales, poate avea doar călugări tineri? Şi se uită insistent la mine, cu ochii lui mari ascunşi după ochelarii cu dioptrii cât fundul de borcan.
Am înţeles repede şi pe cât se putea că Patriarhul Iustin mi-a întins o capcană. Asta nu mi-a plăcut deloc.
– Tocmai asta spuneam eu mai înainte, sar ca ars şi cu vehemenţă în glas. O mănăstire adevărată are călugări de toate vârstele. Aşa am văzut la Neamţ, Secu, Sihăstria, Agapia, Văratic, Cernica, Pasărea, Rohia, Sâmbăta de Sus şi alte chinovii.
– Mda! Destul! Ajunge! Ce tot turui acolo? Parcă eu nu ştiu asta? Deşteptule ce eşti, îşi sloboade părerea, cel care a fost profesor universitar şi acum îşi „devora” studentul absolvit de la Sibiu.
Prin cap îmi treceau tot felul de gânduri. N-am mai scos niciun cuvânt. Dialogul s-a mutat spre Ion Roşianu. Eram bucuros că am scăpat de „artileria” grea.
Nu era de glumă cu Patriarhul Iustin!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
