Mărturisesc mie însumi, că n-am dorit niciodată să aud de moarte şi mai ales că am muri cândva. Consider, aşa cum o faceţi şi voi, cinstiţi cititori, că teama de moarte, adică teama de sfârşit, a fiecăruia dintre noi, nu este numai firească ci şi incomodă până la obsesie pentru unii.
Marii isihaşti nu se înfricoşează niciodată de sfârşitul vieţii din această frumuseţe a lumii văzute. Ei se pregătesc permanent şi aşteaptă cu nesaţ întâlnirea cu Iisus Hristos, Domnul Vieţii!
Creştinii adevăraţi, solid şezători pe piatra credinţei, nădejdii şi dragostei, primesc sfârşitul vieţii pământeşti ca o dulce izbăvire.
Aşa am cunoscut gândurile tainice ale mamei mele, care era bucuroasă dacă pleacă la Domnul mai devreme. N-am întâlnit în viaţă o fiinţă mai detaşată şi sigură că nu va trăi pentru vecie într-acest spaţiu de tranziţie.
Îşi pregătise de un sfert de veac toate cele ale slujbei înmormântării. Nu uitase nimic. Lumânările, din ceară curată, de albine, stăteau într-o ladă aşteptându-şi ziua când vor lumina cărarea mamei la mormânt.
Din când în când primenea lăzile, reînnoind totul, după cum se cerea a fi în pas cu vremea.
Mama îmi vorbea numai despre moarte, aşa din senin, de parcă era prietena ei cea mai bună, care o aştepta să bată la uşă.
Eram fascinat!
Chiar că nu pot reda lumina aprinsă, pe chipul mamei, ca a unei sfinte din icoană, atunci când vorbea despre întâlnirea cu Maica Domnului.
Plecam spre Argeş. Pe drum, săptămâni întregi, meditam la gândirea şi rostirea limpede a mamei, bucurându-mă că am astfel de prilej duhovnicesc de la o fiinţă care nu cunoaşte tainele vieţii din citit, ci mai ales din trăit.
Ceea ce m-a impresionat îndeosebi, a fost atunci când mi-a spus, cu mulţi ani înainte, că va muri în anul 1993, luna iunie, ziua 15. Am uitat aceste date exacte, spuse de mama cu o neobişnuită bucurie.
Visul nopţii din iunie, spre ziua de 15, m-a întristat cu deosebire. Mama a venit la Argeş şi a bătut la uşa palatului episcopal. Când deschid îmi spune că n-are timp să intre că trebuie să meargă degrabă într-un loc anume, după care s-a îndepărtat de uşă.
A doua zi am aflat că mama plecase la Domnul Mângâierii. Simţeam că mi-a îngheţat sângele peste tot. Nu mai intrasem în aşa stare niciodată până atunci!
Aşa mi-am amintit de moartea Patriarhului Justin Moisescu, din 31 iulie 1986. Încercam, oarecum o stare asemănătoare. Se stingea din viaţă cel care m-a ocrotit 9 ani şi m-a promovat în ascultări bisericeşti superioare.
Când scriam aceste gânduri, mi se vesteşte că mitropolitul Clujului, Bartolomeu Anania, a trecut la cele veşnice, spre lumina lină a vecerniilor de cu seară.
Nu mă aşteptam ca scriind despre moartea Patriarhului Justin să mi se vestească trecerea la cele veşnice a lui Bartolomeu – Valeriu Anania, care nu prea erau prieteni.
Dar să revenim, rugând pe Părintele Luminilor să-i aibă în iubirea Sa veşnică.
Între cele două îmbolnăviri, Patriarhul Justin a reuşit, cu starea şubredă a sănătăţii, să promoveze în ierarhia superioară, pe trei noi arhierei: Nifon Mihăiţă, episcop-vicar patriarhal, Ioan Mareş, arhiereu-vicar la Roman şi Iaşi, iar pe Calinic, stareţul Cernicăi arhiereu-vicar la Episcopia Râmnicului şi Argeşului.
Nu i-a fost uşor. A trebuit să stăruie, mai ales pentru mine, ca să fiu recunoscut prin Decret Prezidenţial, eu având pecetea de „împotrivitor al orânduirii socialiste”.
L-am văzut pe Patriarhul Justin, cu ocazia înmânării decretelor de recunoaştere, cum i s-a îmbujorat faţa de bucurie gândind, poate, că a mai pus la jug pastoral încă trei chemaţi la arhieria dumnezeiască.
A urmat hirotonirea întru arhiereu, pe 17 noiembrie 1985, în Catedrala Sfântului Neagoe Basarab, considerându-se o victorie bună pentru Biserica Neamului Românesc.
După nouă luni, la 31 iulie 1986, Patriarhul Justin a lăsat grijile şi povara păstoririi obştii româneşti în mâinile mitropolitului Teoctist al Moldovei şi Sucevei, care a preluat cârma Bisericii până la noile alegeri.
Ceea ce m-a impresionat în chip deosebit a fost jăluirea cu lacrimi şi bocete a Arhiepiscopului Adrian Hrişcu de la Paris. Greu a putut fi liniştit. Nu se mai văzuse până atunci astfel de manifestare arhierească.
Se stingea lumina, de pe la noi, a unui mare cărturar şi om de ştiinţă, în adevăratul înţeles al cuvântului. Dumnezeu a fost generos, întărindu-l în muncă cinstită şi fără preget.
Când noi îl aşteptam la Argeş, unde se bucura să vină, ne-a chemat la Bucureşti pentru a-şi lua bun rămas de la noi, ucenicii şi fiii duhovniceşti cei de la sfârşitul vieţii sale pământeşti.
Noi credeam că Patriarhul Justin nu va muri niciodată!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
