Secretarul unei instituţii este o persoană foarte importantă. Pe la secretariat trece apa care pune în mişcare întreaga moară.
Cum un contabil şef bun ştie să gospodărească finanţele şi nu rămâi în gol, tot aşa şi cu secretarul, dacă nu-i atent, nu ştie lucrul ce se cere făcut, sau nu se impune cu autoritate, totul merge anapoda. Mai ales în aceste ascultări, n-ai nici prieteni, nici rude, ci doar datoria de a lucra cinstit pentru instituţie.
Şerbulea Ion, secretarul oraşului Sinaia, era un om cult, expert în lucrare, destul de protocolar şi cu o bunătate înnăscută. Soţia sa era foarte grijulie cu sănătatea lui, mai ales că trăgea tabac de-i ieşea fum pe nas, urechi, ochi şi gură.
– Părinte Stareţ, dumneata eşti un om mai slăbănog, decât popa catolic? Numai el e deştept? De ce nu faci şcoală şi să iei carnet de conducere? Doar el să meargă cu maşina? Noi, ortodocşii, n-am avea bani ca să-şi cumpere Mănăstirea Sinaia o limuzină? Să te înscrii la şcoală, chiar azi, mâine încep cursurile la Câmpina.
Şi aşa am ajuns elev o lună de zile, mergând cu trenul de la Sinaia la Câmpina. Îmi venea greu. Mă simţeam un caraghios. Mai şi râdea lumea de mine.
Spre seară, după orele de instructaj, mă opream la preotul catolic Petru Cojan. Un român sănătos, zdravăn, cu umor şi cu obrajii rumeniţi. Era din Moldova. Avea biserica mereu deschisă.
După o lună de şcoală, teorie şi practică la condus pe drumuri, a urmat examenul la Ploieşti. Era o adevărată spaimă pe bieţii candidaţi.
La data fixată ne prezentăm la judecata examinatorului.
Pe o bancă, aşteptând, o doamnă, directoare la o şcoală, care dăduse de patru ori examenul, tremurând, grăieşte:
– Am fost repartizată la acelaşi locotenent examinator. Mi-a spus că mă va lăsa şi de data asta. Nu ştiu ce să mă mai fac.
– Rugaţi-vă! Dumnezeu vă ajută. Azi veţi lua examenele, o asigur pe cucoana speriată, care, ce e drept, mă cam băgase la idei.
– Poftim, doamnă, la volan, să văd ce nu mai ştii, aud pe miliţianul înalt şi plin de sine. Cucoana s-a uitat speriată la ofiţer, apoi la mine. Porneşte încet şi corect.
– Mergi, doamnă, după regulament. Opreşte! Ia întinde mâna să văd dacă tremură. Cucoana întinde mâna. Îi tremura până-n cot. A început a plânge.
– Ia ascultă, domnule, dar cine te crezi dumneata? De ce faci presiuni psihologice asupra acestei cucoane? Este incorect ce faci. Te voi reclama la şefii dumitale.
– Da? Dar dumneata cine eşti? Te dai mare popă la Sinaia! Ştii cele 10 reguli ale şoferului? Ia să aud, se răsteşte la mine, înfuriat, ofiţerul examinator.
– Dar dumneata ştii cele 10 porunci dumnezeieşti? Ia să le aud şi eu.
– Doamnă, ai luat examenele! Dă-te jos, continuă ofiţerul. Peste două săptămâni vii să-ţi ridici carnetul de conducere. Nu-i venea să creadă cucoanei. S-a uitat la mine cu bucurie.
– Ia treci, domnule, la volan, să văd ce ştii, strigă ofiţerul oţărându-se la mine. Ia-o pe ulicioara asta. Era o ulicioară strâmtă, în pantă. Nu se putea urca în marşarier. Mă încerca. Dorea să se răzbune.
– Urcă, dumneata, pe pantă, în marşarier. Eu nu fac aşa ceva şi mă cobor de la volan.
Se urcă el şi ambalând maşina a urcat până la jumătatea pantei. A deschis uşa cu putere. A dat cu portiera în gard. S-a îndoit tabla. A început a înjura cât îl ţinea gura.
– Dumnezeul mamii mă-tii de popă, mi-am stricat maşina din cauza ta. Urcă în maşină şi ieşi la vale.
– Buna ziua, domnule ofiţer. Halal să-ţi fie cu vorbele dumitale cu tot. Merg acum la comandant să-i spun ce fel de examinator eşti pentru ultima oară. Gata! Eşti un huligan!
Cei doi din maşină au rămas perplecşi. Am luat-o spre comandament. Mergeam hotărât. Huliganul trebuia destituit.
– Să mă ierţi, Părinte! Te rog să nu te duci la comandant, că mă dă afară. Am copii. Ce mă fac cu nevasta. Rămânem pe drumuri. N-ai să faci una ca asta. Doar crezi în Dumnezeu. Uite, au luat şi ăştia doi examenele. Le-ai luat şi dumneata.
– N-am nevoie de niciun examen! Mergem cu toţii să spunem cum te-ai comportat şi cum m-ai înjurat ca la uşa cortului.
Mergeam pe lângă şosea. El mergea cu maşina tot în pas cu mine. Din când în când, se ruga să-l iert. M-am oprit locului şi le-am zis celor doi candidaţi dinăuntru:
– Daţi-mi, vă rog, adresele. Nu-l iert pe acest huligan care batjocoreşte lumea. Aţi fost martori la înjurături şi vorbe grele. Când a auzit că-i vorba de adrese, a şters-o cu candidaţi cu tot. M-a apucat râsul. Lumea se uita mirată la mine.
M-am dus direct la gară. Am iertat pe derbedeul care-şi bătea joc de lume.
Şi aşa am ajuns absolvent al Şcolii de Instrucţie Auto, iar în octombrie 1980 deveneam şi şoferul Mănăstirii Sinaia, coleg, pe picior de egalitate motorizată, cu Francisc Trefaş.
Şerbulea era bucuros ca şi Mihai Dănescu, împuternicitul Cultelor din judeţul Prahova.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
