Profesorul celibatar, Ion Serafimceanu, era un personaj aparte. Om delicat, cu pas şi comportare aristocratică, ne impresiona prin garderoba lui curată şi spilcuită.
Se îmbrăca numai în nuanţe de gri. Niciodată nu l-am văzut altfel. Cămăşile erau impecabil călcate, iar butonii dădeau o notă plăcută, finuţi şi nu mari ca potcoava de cal. Faţa era albă ca şi părul, iar de sub frunte te priveau doi ochi negri ca două mărgele mari de sticlă, fără să le citeşti în clipiri vreun sentiment oarecare.
Se povestea pe şoptite că ar fi doctor în ştiinţe şi că ar fi păţit o poznă făcând experienţe chimice, arzându-şi faţa şi mâinile, care, de altfel, aveau uşoare pete în urma arsurilor. Mai era şi doctor în Teologie. Ştia limbi străine, precum franceza, germana, greaca, latina, ebraica. Ceilalţi profesori parcă erau copiii lui întru ale ştiinţelor. De aceea, după discuţii cu ei se iscau păreri contradictorii care sfârşeau:
– Mă rog, mă rog, sunteţi nişte pezevenghi! Iar alteori, tonul era ridicat, mustrător. Delicatul profesor îşi părăsea o vreme confortul intelectual pentru a pune la punct îndrăzneala tinerilor profesori.
La ore aveam bucuria să ne aflăm în faţa unui profesor universitar care preda studenţilor. Aşa era el şi aşa ne credeam şi noi. Dacă ştiai sau nu, el avea acelaşi aer imperturbabil în faţa noastră, iar notele le punea după o metodă pedagogică încă neştiută de noi. Lucru sigur era că ne temeam de el, dar nimeni nu rămânea corigent.
Tezele trimestriale erau o spaimă pentru noi. Nimeni nu vorbea. Nimeni nu trăgea cu ochiul la lucrarea vecinului. Profesorul Serafimceanu preda şi Dogmatica. Era cam greu să pricepi ceea ce încurcau alţii. Când porneam pe scris, el se plimba printre bănci. Dintr-odată, când nici nu gândeai, se întorcea brusc, făcând o piruetă ca la periniţă. Dacă te apucai să copiezi, erai prins la ţanc. Tot plimbându-se şi făcând gesturi legănate ca barca pe valuri, vede lângă o bancă, jos, căzută o fiţuică. Probabil că era una dintre cele câteva pe care le avea elevul învăţat cu furtişaguri „intelectuale”. Se opreşte în dreptul elevului. Îl bate uşor pe umăr. Îi arată corpul delict căzut şi-i face semn să-l ridice şi să-l bage în buzunar. Am rămas uimit! Nu mai văzusem o comportare asemănătoare a vreunui profesor. Şi nici măcar nu a pus vreun semn pe teza „infractorului”. La cei mai mulţi ne era ruşine să copiem.
Ion Serafimceanu era un munte de profesor!
Deseori, primăvara mă culcam pe pământ, în parcul din faţa Seminarului. De la etaj, Ion Serafimceanu, cu fereastra deschisă şi aplecat pe jumătate până la brâu peste pervaz, striga către mine, mai ales:
– Mă rog, mă rog, măi pezevenghiule! ridică-te imediat de la pământ că răceşti. Culcă-te pe bancă, auzi? Mă sculam de jos şi mă aşezam pe bancă. Fereastra se închidea. Crezând că s-a culcat sau scrie, iarăşi mă trânteam la pământ, obicei pe care îl am şi azi. Când era să adorm, aud:
– Măi, măi, mă rog, mă rog, scoală-te de jos că vin cu un ciomag la tine, auzi, pezevenghiule? Mă sculam ruşinat şi plecam spre clasă, la meditaţie. Mă bucuram că se îngrijeşte de noi, elevii. Erau semne că suntem preţuiţi şi că are cineva grijă de noi. Într-una din zile, stând, de data aceasta pe bancă, într-o vizibilă cuminţenie, mă strigă din acelaşi loc, din camera de la etaj:
– Vino până la mine sus, mă rog, mă rog, să te întreb ceva. Era o mare onoare ca un profesor să te cheme la el. M-am dus repede. Urc la etaj. Nu mai fusesem niciodată la chilia lui sobră şi curată, cu un minim de mobilier. Totul era în ordine absolută. Când m-a poftit în casă am crezut că-mi va da câteva palme că nu-l ascultasem.
Deodată, îl aud:
– Mă rog, mă rog, vezi tu borcanele cu miere de colea?
– Da, răspund liniştit că nu-i vorba de oarecare muştruluială.
– Mă rog, mă rog, nu cumva este stricată? Mă aplec, iau un borcan dintre cele câteva aşezate în şir pe lângă peretele camerei. Mă uit la el cu atenţie.
– Cred că este cam stricată, domnule profesor, zic eu plin de cunoaştere în apicultură, că doar tata avea vreo cincizeci de stupi cu albine.
– Mă rog, mă rog, ia te uită şi în garniţa aceea! Ridic capacul şi văd vreo 20 de kilograme de miere, galbenă ca ceara. Ca şi în borcane, mierea se solidificase şi mai rămăseseră ici-colea bule de aer. Acelea erau problema. Îi spun profesorului meu, de data aceasta cam speriat, după cum m-a văzut că analizez mierea, de care nu mai auzisem că s-ar strica.
– Mierea este toată stricată! Dar am spus-o cu o jumătate de gură.
– Mă rog, mă rog, ia-o şi arunc-o imediat la gunoi. Mă duc şi iau un coş măricel şi mai chem un coleg şi încărcăm toate borcanele şi garniţa. Erau cam 30 de kg de miere în stare solidă. Profesorul nostru savant nu ştia că mierea se întăreşte uneori. N-am ştiut că-i ignorant întru ale apiculturii, dar nici eu nu prea ştiam exact ce se întâmplă.
Pe drum, mergând spre groapa cu gunoi îmi vine în minte că ar fi potrivit să facem o încercare. Îi spun colegului:
– Hai la bucătărie! Maica Partenia – bucătăreasa şefă – trebuie să ştie mai bine dacă mierea este stricată sau nu. Intrăm cu povara dulce şi o punem la examenul priceputei monahii. Se uită la fiecare borcan, se uită la garniţă, apoi se uită la noi şi începe a râde, zicând:
– Măi, măi, ce-i şi cu profesorii ăştia! Ei nu ştiu că mierea nu se strică niciodată? Ia să o punem noi la „dezgheţat”. Într-o cratiţă mare cu apă fierbinte aşază borcanele pe rând. Stăteam curioşi să vedem cum devine mierea solidă în stare lichidă. După câteva zeci de minute, mierea era o frumuseţe intrată în normalitate, gata să fie pusă pe pâine şi mâncată cu ceai de tei sau mentă, cum ni se servea la masă mereu, că lapte nu prea vedeam cu lunile.
Câteva luni de zile, toţi elevii, profesorii şi chiar însuşi „donatorul” fără să ştie, au mâncat bucuroşi mierea cea bună care nu se stricase. Din când în când mă îngrijoram. Mă temeam să nu audă savantul nostru teolog de întorsătura ce luase bunătate de miere în drumul hotărât spre gunoi.
Când mi-aduc aminte şi azi mă apucă hazul!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
