De la Iaşi am pornit spre Mănăstirea Agapia. Acolo era marele duhovnic al Moldovei, pe lângă Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Un triunghi duhovnicesc în cele trei vetre de credinţă: Agapia – Sihla – Sihăstria, vetre despărţite doar de codrii păstrători de taine adânci.
Despre el am auzit de multă vreme. Cred că a scris cel mai mult în secolul al XX-lea. Am citit broşurile sale cu nesaţ. Era monumental nu numai ca alcătuire de la Dumnezeu, dar avea şi o aşezare de erudit şi duhovnic îmbunătăţit.
Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului avea mulţi fii şi fiice duhovniceşti. Când am fugit de acasă ca să nu mă bată tata că am reuşit la seminar, m-am dus întins la Văratic. Acolo mă bucuram de găzduirea rudei noastre, Eufrosina monahia.
După câteva zile mi-a zis să mă spovedesc şi să merg la Sfânta Împărtăşanie. De cu seară m-a pus să citesc rugăciunile pentru a doua zi. Când citeam despre păcatele grele, m-a apucat un oftat nestăpânit.
– Ce ai acolo de oftezi, Costică?
– Maică, dar sfinţii ăştia au avut păcate mari. Ia uite ce scriu aici.
– Taci, neruşinatule! Sfinţii au scris rugăciuni şi au amintit de păcatele despre care au auzit că sunt în lume. Cum să păcătuiască sfinţii? Ieşi afară din casa asta şi du-te la maică-ta-n bătătură. Mi-a luat traista cu lucruşoarele pe care le aveam şi mi-a aruncat-o în drum, trăgându-mi câteva cozi de mătură pe spinare.
Unde să mă duc? mi-am zis în gând. Acasă nu puteam merge. La maica Eufrosina am stricat orânduiala. Atunci, m-am gândit să merg la uceniţele Părintelui Nicodim Măndiţă. Îndată m-am dus la biserică. În curte era o casă frumoasă din lemn cu cerdac vopsit în culoarea cerului.
După ce le-am spus tărăşenia, m-au primit în casă şi m-au aşezat într-o cameră plină de icoane. Doar pe tavan nu erau. Înainte de a merge la biserică, unde se făcea privegherea de miezul nopţii, m-au sfătuit zicând:
– Noi mergem la slujbă. Poţi veni şi tu. Te odihneşti şi apoi vom mai vedea. Nu avem voie să primim pe nimeni în chilie. Aceasta este porunca Părintelui Nicodim de la Agapia. Am mers la biserică o vreme, după care m-am dus în odaie să mă culc. M-am aşezat pe podea, cu faţa în sus. Mi-am zis că nu-i frumos să stau cu spatele la vreo icoană. Şi aşa am adormit.
La o vreme, mă trezesc. Un damf venea pe la nasul meu. Fiind din ce în ce mai persistent, am luat-o după miros. Am ajuns în bucătărie. Acolo, pe plită, un ceaun mare fierbea, aburii săltând capacul. Am luat coada măturii. Am ridicat capacul şi am văzut ceaunul plin de ciolane care fierbeau de mama focului. Am părăsit bucătăria şi m-am dus să-mi reiau somnul. Dimineaţa măicuţele m-au întrebat:
– Constantine, ai fost cumva în bucătărie?
– Am fost. Am mers pe urma mirosului şi am văzut ceaunul plin cu ciolane. Am zis, hotărât, că poate au văzut urme… Poate nu am aşezat mătura la loc cum au lăsat-o ele sau uşile deschise.
– Să nu te sminteşti cumva. Ştii că nu folosim carne de nici un fel. Am postit mai mult de cât ne-a spus Părintele Nicodim. Ne-am îmbolnăvit din lipsă de calciu. Medicii ne-au dat reţetă cu ciolane fierte şi să luăm câte o cană pe zi, pentru întărirea oaselor.
N-am uitat povestea, dar nici numele Părintelui Nicodim de la Agapia. Acum mă duceam să-i cer sfatul. Nu ştiam cum să procedez. Era o vreme de răscruce din viaţa mea.
Ajuns la Agapia, după slujbă, mă apropii de muntele de duhovnic, având înfăţişarea unui patriarh biblic. Îi spun povestea mea. Mă îndeamnă:
– Faci patruzeci de acatiste şi paraclise! Citeşte la psaltire trei zile şi trei nopţi, cu gândul la drumul ce-ţi doreşti să-ţi croieşti. Încredinţează-te Maicii Domnului şi vei vedea minunea! Tămâia, lumânarea şi candela să nu-ţi lipsească.
Am urcat cu mari speranţe la Schitul Sihla pentru a împlini sfatul dat de Nicodim Măndiţă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
