Printre profesorii severi pot aminti şi pe Sebastian Barbu Bucur. Era un călugăr extrem de elegant, curat îmbrăcat, haine de mohair, cămăşi impecabil călcate, butoni de aur la mânecuţele albe ca zăpada luate de la Sadoveanu.
Atât era de îngrijit încât călcătura uşor legănată, din cauza unei suferinţe la un picior, nici nu se observa.
Când asculta la Muzică Psaltică, materia predilectă, mai ales că făcea şi Conservatorul, era ceva înspăimântător pentru mine. Ne punea la tablă să scriem propoziţii muzicale. Eram printre cei care încurcam notele psaltice. Vedeam înaintea ochilor beţe culcate pe jos, beţe cu cârjă, arcuri ovale, două beţe alăturate, înclinate oblic şi alte sucite şi răsucite arătări încârligate. Când m-a pus să scriu, dictându-mi, le-am amestecat în aşa fel încât mi-a pus un trei, clar şi limpede.
A doua zi, arătându-mă tot aşa de priceput, îmi mai trânteşte un trei. Mă uitam la frumosul stilou de aur care era batjocorit scriind cu el note slabe. Mă înspăimânta privirea ochilor negri precum cărbunele aşezaţi pe o faţă netedă şi cu o barbă tot atât de neagră, fasonată la şapte ace.
M-am trezit deodată că urăsc pe profesorul de muzică psaltică. Mă uitam urât la el. Dar o întâmplare hazlie m-a făcut să uit tortura cu peniţa de aur.
Într-una din zile, ne-am dus cu clasa la muncă patriotică în pădurea de lângă fabrică, pentru a săpa la plantaţie. Am mers cu profesorul nostru plin de eleganţă. S-a întâmplat atunci să vină şi sora lui, călugăriţă spilcuită care-i făcea întreaga garderobă.
După ce am lucrat o parcelă, trebuia să trecem un şanţ cu apă. Lungimea şanţului era mare. Câţiva colegi au trecut prin apa adâncă până la brâu. Profesorul nostru se tot uita, se tot codea cu o prăjină în mână de vreo trei metri. Dintr-o dată îl vedem pe Sebastian Barbu Bucur cum îşi ia avânt şi sare de pe un mal pe celălalt folosind prăjina, ca un adevărat campion. Am auzit cum îi fâlfâia dulama prin aer. Nu mai văzusem aşa ceva. Am rămas înţepenit locului şi fără grai. Eu am mers până am găsit o punte. N-am avut curajul să fac săritura profesorului meu, sprinten ca un cerb.
L-am avut un an şi ceva dascăl sever cu cei care sunt leneşi sau nu voiau să înveţe. Era un profesor care nu se juca, aşa cum se mai poartă, cu lucrurile serioase. Avea un cult pentru munca de profesor. Pe atunci nu era parşivenia de azi.
În octombrie 1959, regimul comunist a dat Decretul 410 care a decimat întreg monahismul românesc. A fost reactivat Decretul lui Alexandru Ioan Cuza când a secularizat averile mănăstireşti. Mii de călugări au trebuit să părăsească tagma monahală şi să plece în lume să se angajeze. Mitropolitul Iustin l-a chemat şi i-a spus, cu ton părintesc:
– Părinte Sebastian, mergi la Forţele de Muncă şi te angajează. Şi mai târziu vom mai vedea. Deşi era licenţiat în Teologie a trebuit să-şi ia bocceluţa şi să pornească pe drumul fără întoarcere.
Iar noi, elevii am rămas „orfani” de profesor. Până în anul V al Seminarului am avut un cârd de profesori care făceau muzica doar de ocazie.
Ne era dor de Profesorul Sebastian Barbu Bucur, dar şi de stiloul de aur care scria nota trei!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
