Cu examenele luate la Sibiu, m-am întors la Parohia Tioltiur. Creştinii mă aşteptau, chiar dacă nu prea credeau că fac mulţi pureci prin satul lor. La propunerea coratorului David David, am pornit-o pe jos, prin sat.
M-a dus la locul vechi de biserică unde s-a turnat o temelie prin anii ’40 ai secolului al XX-lea de către preotul Todea.
– Apăi, popa Todea, n-a mai putut spori, că ne-a părăsit plecând într-o parohie mai bogată şi noi am rămas fără besearică. Iar dacă e să spun drept, a plecat cu bani cu tot, iar materialele au fost furate. L-am ascultat în linişte. Era greu să-l întrerupi. Şi am văzut că nu are nevoie de părerile mele. Avea nevoie doar de părerile lui.
Mergem prin sat. Îmi arată un loc potrivit pentru biserică nouă.
– Acesta este, domnule Părinte, locul potrivit pentru besearica nouă. Temelia pe care am văzut-o este prea la vale. Oamenii nu sunt de acord. Coborând, lângă şcoală, văd o ruină şi-l întreb:
– Dar cu ruina aceasta ce se va întâmpla?
– Este o besearică reformatuş care s-a dărâmat de multă vreme şi aici nu mai este niciun ungur care să o îngrijească. Ţine de parohia preotului reformat din Stoiana. În taină, mi-am zis că acela este locul pentru biserica ortodocşilor. N-am spus nimic despre gândul meu ascuns. Nu era încă vremea potrivită. Toată vremea-şi are vremea ei, zicea mătuşa Irina, baba mucalită, cu casa bătrână, acoperită cu stuf şi târnaţ înclinat să cadă, acoperişul fiind îmbrobodit cu stirigie şi fum ieşind alene din podul fără aerisire.
Seara mergeam la David David să găzduiesc şi să gust câte ceva. În casă era curăţel. Fata lui, Mariana, măritată, avea un prunc mic în leagăn care plângea întruna. Trebuia legănat vârtos. Când toţi plecau de acasă îmi spunea:
– No, Domnule Părinte, te rugăm să ai grijă de băiată – adică de fată – că noi plecăm la câmp. Era toamnă şi mult de lucru. Eram oarecum bucuros să nu-l mai văd pe David David fumând în casă.
Într-o zi, m-am hotărât să-i zic de la obraz, să nu mai fumeze:
– Domnule prim-corator, vă rog să nu mai fumaţi în casă. Băiata e mică şi-i atacaţi plămânii. Mă plângeam şi pe mine. Mă durea capul de fumul de ţigară proastă.
– Să comanzi la mumă-ta în casă, nu la mine, veneticule de răgăţean! Eram gata să-l potolesc…M-am abţinut. Dar am părăsit imediat casa birăului (primar la unguri, pe vremea stăpânirii maghiare). Se ţinea băţ. Se spunea, de către săteni, că a cam asuprit pe români când a fost pus birău. Se şi vedea de pe mutra lui slăbănoagă şi afumată de ţigară.
Scăpasem de legănat, hrănit şi îngrijit copilul. Cu bocceluţa sumară, m-am dus în casa parohială şi am început lucrul: curăţenia pe dinăuntru, pe afară, iarba cosită, gardurile reparate, casa văruită. Pe drum trecea lumea şi mă saluta cu îndemnul:
– Spor la lucru, Domnule Părinte! ziceau mai ales femeile, care se uitau cam lung la mine. Aveam spor mare. Doream să le arăt celor care-mi spuneau cu dispreţ „veneticule de răgăţean”, că-s harnic şi că n-am venit să mi se slujească, precum milogului din poveste.
Se apropia prima duminică din proaspăta viaţă de preot paroh în buricul Transilvaniei, aproape de Bobâlna istorică. Vestea că duminică va sluji popa cel nou, se dusese pe toate uliţele. Doream să fac faţă. Se spune că prima impresie este cea cu care rămâi o viaţă întreagă, mai ales că prim-coratorul, tot amintea:
– Popa Todea era un mare predicator. Nimeni nu a mai fost ca el. Era un preot greco-catolic deştept.
– Da, răspundeam eu, a fost foarte deştept, după cum aţi spus, mai ales că a plecat şi v-a halit bănişorii şi n-aţi mai făcut biserica.
Ca să fiu şi eu deştept, mai mult ca popa Todea, m-am apucat să pregătesc predica duminicii. N-am tocit niciodată până atunci. A fost lucrul cel mai greu şi anapoda pentru mine. După eforturi de câteva ceasuri, aproape că puteam spune pe de rost cuvântul de învăţătură. Am aşteptat cu mari emoţii duminica fatală sau plină de biruinţă.
Fătul bisericii, pe nume Gherasim, paracliserul nostru sau omul de serviciu al bisericii, orânduise totul. Era cucernic şi plin de bună-cuviinţă. Cred că era cel mai evlavios şi înţelept om pe care l-am întâlnit în viaţa mea de până atunci. Cântăreţul era cam stropşit de mândrie. Cânta puternic de-ţi ţiuiau urechile, fără nicio simţire duhovnicească. Totdeauna, cât am stat acolo, i-am simţit palmele mele pe obrajii lui plini de roşeaţă şi tupeu.
Slujba a mers strună. A cântat toată biserica. La sfârşit am ţinut predica. Am spus-o de la cap până la coadă, pe nerăsuflate. Mă temeam să nu uit şirul. După aceea le-am spus cine sunt, de unde vin şi ce caut la ei în bătătură. Le-am citit decizia episcopală de numire în Parohia Tioltiur. Le-am spus:
– Azi, mă instalez singur, ca preot paroh, aici, la dumneavoastră. Părintele Protopop n-a vrut să vină că-i parohia săracă şi prăpădită. Îl învăţăm noi minte ca să nu ne mai jignească niciodată, termin eu triumfal în răpăitul din palme al creştinilor din biserică.
Şi aşa mi-am început prima zi de păstorire, într-o parohie fostă greco-catolică. Creştinii se arătau a fi de treabă şi inimoşi. Cu ei aveam să birui întru construirea bisericii noi, dorită de atâta vreme.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
