Cu mare bucurie citim în manuscrisul 2261, la paginile 192-194, următoarele cugetări ale poetului Mihai Eminescu, cugetări care m-au fascinat pentru profunzimea lor, mai ales că se refereau la Domnul Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spațiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu există lumină, fără auz nu e cântecul, ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu!” Iar pe verso-ul aceleași file reia același gând: „Eu e Dumnezeu. Națiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel, fără națiunea mea nu e lume” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în rev. Steaua, Cluj, an XX, nr. 6 (233), iunie 1969, pag. 12).
La Mihai Eminescu citim și „însemnări” glumețe, tot aproape de religie, cum vedem în manuscrisul 2292: „Ca un băiat să nu creadă în Dumnezeu nu e decât natural? În ce poate să crează un băiat decrepit și fizic și moral?” „Ca un băiat de grec să nu crează în nemurirea sufletului nu e decât natural? În ce să crează un asemenea venetic de curte, o asemenea canalie, o asemenea specie a omenirii”, și mai departe: „Ca un băiat de grec să se îngroape ca un câine fără lumânare și fără preot nu e decât natural? Căci ce se poate da unui câine decât onorurile unui câine?” „Nu pompa slujbelor pentru Țara Românească. Ca toți băieții săi ca să se grijească ca fiul d-lui Rosetti, fără preot și fără lumânare ca câinii!” Iar ca o concluzie: „Așa merită să se-ngroape o asemenea rasă de pezevenchi” (D. Vatamaniuc, Însemnări personale, în „Revista de istorie și teorie literară”, an XXXVII, nr. 1-2, ianuarie-iunie, 1989, paga. 67).
Cugetările de mai sus sunt la adresa lui Caragiale, care de multe ori l-a umilit, mai ales că-i făcea avansuri amoroase lui Veronica Micle, cum citim în scrisorile dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle!
Calinic Argeșeanul
