Din bruma de venit agonisită tot peregrinând prin Ardeal şi Ţara Românească, în cei treisprezece ani, am cumpărat cărţi cât am putut. Când am tot plecat, le-am luat de la Tioltiur la Inăul Maramureşului, aşezându-mi biblioteca la Borcut, într-o casă cu chirie.
Plecând de acolo, am lăsat-o câţiva ani, cu nădejdea că mă voi întoarce. Studenţii şi seminariştii aveau acces la cărţi. Au tot luat şi-au tot cărat, cu nădejdea că le vor aduce înapoi.
Plecând pe nepusă masă din Maramureş, mi-am rezervat un timp mai potrivit de a le aduce la Căldăruşanii lui Matei Basarab. O parte doar, din cele mai importante titluri le aşezasem în rafturile din chiliile de unde plecase întru veşnicie cardinalul Iuliu Hossu, doar de puţină vreme.
Cam tot aşa, plecând şi de la Căldăruşani la Cernica, am luat întreaga bibliotecă, la care s-au mai adăugat şi cele rămase la Borcut, văzând că nu mă voi mai întoarce şi că plecarea a fost pentru totdeauna, din frumosul Maramureş, cu oameni fără pereche.
La Cernica am lăsat o bună parte din bibliotecă, pentru a se adăuga la preţioasa colecţie de cărţi rare. Nu ştiu ce s-o mai fi făcut cu ele. Nu doream să mai port pe drumuri cărţile adunate cu trudă şi cheltuială.
La Sinaia am dus doar o parte. Zi de zi s-au adăugat noi titluri. Este o mare bucurie să ai o bibliotecă preţioasă, nu mare, cum avem tendinţa să le adunăm, fără să le citim, nici pe sfert, până la moarte.
Voi mai reveni asupra drumurilor pe care au mers cărţile mele mai târziu. Au şi ele viaţa lor. Fac parte din fiinţa noastră. Cărţile bune sunt cei mai fideli prieteni ai vieţii noastre.
Ajungând la mănăstire, mi-am dat seama că atmosfera nu era tocmai voioasă. Stareţul Ilarion Marin, bătrânul arhimandrit, deşi a făcut cerere de pensionare, a crezut că noul patriarh îl va mai ruga să rămână. Imediat l-a pensionat şi a numit alt stareţ. Ei se aşteptau că va fi ales şi numit un conducător local din mănăstire. Exista acolo un arhimandrit pe nume Neofit Nica, fratele arhiepiscopului Antim al Dunării de Jos, care aştepta cam de multişor să-i vină şi lui rândul la stăreţie, dacă nu chiar la arhierie.
Când te prezinţi la noul loc de muncă, cel mai bun lucru este să te vezi cu personalul mănăstirii. Când ne-am întâlnit laolaltă, prima bineţe am dat-o fostului stareţ Ilarion Marin. Om înalt, subţire şi sfătos, cu barbă mare şi albă. Faţa smeadă era împodobită cu doi ochi negri ca şi cărbunele, care sclipeau de după gene şi sprâncene. A fost stareţ şi la Căldăruşani, apoi la Sinaia peste 25 de ani de osteneli monahale într-o mănăstire din mijlocul oraşului, care s-a dezvoltat în jurul chinoviei monahale.
Lui Ilarion îi părea rău că nu mai este stareţ. Când m-am uitat la Cancelarie, în corespondenţa înregistrată, am văzut cum decizia de eliberare din ascultarea de stareţ, era ruptă pe la mijloc şi lipită cu un petic de hârtie albă.
Se vedea limpede că, poate, la mânie, în semn de protest a rupt adresa, dar, totuşi a lăsat-o la arhiva mănăstirii.
Preoţi slujitori erau vreo patru:
Melchisedec Putină, protosinghel, iubitor de citit în presa timpului, şezând pe o bancă, lângă biserica mănăstirii, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Se vedeau varicele ulceroase expuse la soare pentru vindecare. Era înalt, voinic, blond la înfăţişare şi cu fire rare, presărate pe maxilarul butucănos.
– Părinte stareţ, eşti nou venit. E greu pe aici, pe la Mănăstirea Sinaia. Nu vine personal. Vom pune grapa în uşa bisericii. Cu noi mai merge treaba. Dar, plecând şi noi, cei care vor veni nu vor mai avea calităţile noastre.
– Are grijă Dumnezeu! părinte Melchisedec, îl încurajez eu, neştiind cât de greu va fi la întărirea obştii sinaite.
Părintele Teostirict, venit din Basarabia ca şi Melchisedec, slujea frumos şi elegant, împodobit cu o viaţă aleasă. Nu era gâlcevitor. Nu supăra pe nimeni. Avea o faţă senină şi voioasă, iar glasul său rostea umor sănătos. Era sigur pe picioare şi nu se temea de nimic şi de nimeni.
Pimen Stoicheciu, cu chip de sihastru „înrăit” pe slujbe la chilie şi adunat la bănuţi. Afişa o faţă îngerească. Avea ochii scăldaţi într-o mare de fire albe, ca spuma laptelui. Voi mai reveni asupra „evlaviei” acestui „sihastru” sinait.
Arcadie protosinghelul, cu un ochi puţin hâit în sus, voinic şi alb ca neaua, avea un statut privilegiat. Era de peste 50 de ani la Sinaia, fiind o comoară ascunsă într-un trup sprinten. El povestea cum călugării Mănăstirii Sinaia, pe vremuri, primeau un fel de tain de la Castelul Peleş. Se trezeau dimineaţa cu darurile de mâncare la uşa chiliei.
Aşa da!
Curată călugărie, regală numindu-se!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
