Când era iarnă, mama torcând fir din fuior de cânepă, iar eu depănând la gheme, îmi povestea câte ceva despre popa Dobre, cum i se mai zicea Părintelui Nicolae.
Era un preot ticluit. Se purta sobru, cu barbă mare şi pălărie cu boruri late ca ale lui Calistrat Hogaş. Mergea ţeapăn de drept pe drum şi în costumaţie preoţească, fără niciun cusur.
Copiii îl aşteptau să-l întâlnească. Avea Părintele Nicolae o geantă mare, plină cu biscuiţi, zahăr şi bomboane. Toţi se apropiau cu sfiiciune, sărutându-i mâna dreaptă după care primeau doritele daruri din geanta burduhănoasă.
Într-una din zile, mama şi cu alte fetiţe s-au dus, pâş-pâş, pe lângă gardul uliţei din grădina popii şi se uitau printre scânduri să vadă ce este dincolo. Pe un scaun stătea bătrânul preot Nicolae şi culegea cânepă, făcându-o snopi pentru a fi dusă la topit. Din când în când îşi ştergea sudoarea cu mâneca suflecată.
Mai târziu, când s-a dus la spovedanie, se uita de sub epitrahil la mâna popii Nicolae şi a văzut degetele galbene de tutun precum şi mustaţa. Dintr-o dată aude:
– Spune, Ileană, lapte ai mâncat?
– Am băut câteva căni, Părinte, şi-mi pare rău!
– Ia spune-mi, vaca ce mănâncă?
– Fân mănâncă, Părinte!
– Bravo, Ileană! Atunci laptele-i de post şi l-a făcut Dumnezeu ca tu să-l mănânci.
– Spune-i lui mumă-ta să-mi aducă un picior de porc să-l fac săpun, auzi?
– Aud, Părinte! Şi-a luat-o tot într-o fugă spre casă. Era Ajunul de Crăciun. Când Părintele Nicolae mergea cu icoana, se auzea pe drum cântând: Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Mama, de frică s-a urcat în podul casei şi s-a ascuns după hornul sobei.
După ce s-a sărutat icoana de către cei ai casei, zice părintele Dobre:
– Ei, Varvară, unde-i Ileana cea micuţă şi isteaţă?
– O fi pe aici, Părinte, pe undeva, îi zise mama vitregă.
– Ţi-a spus ca să-mi aduci un picior de porc pentru săpun?
– Mi-a spus, Părinte, dar încă n-am tăiat purcel anul acesta.
– Bine, ai să aduci la anul şi primind un fuior de cânepă se îndepărtă de casă.
De după coşul sobei, coboară mama încă plină de frică, auzind glasul baritonal ce se pierdea pe uliţă la vale.
Era prin anii ’50 ai secolului trecut, când priveam din depărtare convoiul ce însoţea sicriul cu popa Dobre, aşezat în carul cu patru boi. Se îndrepta spre cimitirul din dealul bisericii.
Clopotele sunau a jale. Babele grele de picioare, stăteau pe bancă lângă poarta casei şi povesteau cât de bun şi darnic a fost Popa Dobre.
Una dintre ele, cu glas pios, zicea:
– Vai, ce bun popă a fost! N-om mai avea noi niciodată aşa Părinte. Câte cârmoji mi-a dat ani de-a rândul. Nici de săpun nu am dus lipsă. Bun săpun! Făcut de doamna preoteasă Ileana, că deh, noi femeile nu prea ştim să facem săpunul aşa de bun. Doar de gură nu ne întrece nimeni!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
