Skip to main content


În această lună, în ziua a douăzeci şi doua, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Vasile, preotul Bisericii din Ancira.

 

Sfântul Vasile a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) şi a lui Saturnin, guvernatorul Ancirei. El a fost preot al Bisericii din Ancira sub episcopatul lui Marcel. Deși episcopul Marcel era un anti-arian care a căzut în erezia opusă, și anume modalismul, preotul Vasile a rămas un ortodox înflăcărat care a mărturisit dreapta credință în vremea împăratului Constanțiu al II-lea (337-361).

Când Iulian Apostatul a luat împărăția și a încercat să reinstaureze păgânismul, preotul Vasile din Ancira a predicat cu și mai multă ardoare adevărata credință. Deci fiind pârât că este creştin și că ar fi ofensat pe împăratul, a fost adus înaintea proconsulului Saturnin şi supus fiind la întrebări a fost ridicat pe un lemn şi i s-au strujit coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos din temniţă, din nou a fost strujit foarte tare, timp îndelungat şi legându-l în lanţuri a fost din nou aruncat în închisoare.

După câtva timp, când împăratul Iulian Apostatul se întorcea din campania împotriva perșilor (362) s-a oprit în cetatea Ancirei, sfântul a fost adus legat înaintea lui sub acuzația că este creștin și că a profețit căderea împăratului. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost dat în primire comitelui Flaventiu, ca să i se jupoaie pielea de pe trup în fâşii, ceea ce s-a şi îndeplinit, îndată. Şi jupuindu-i-se astfel multe fâşii de piele şi atârnând cele din spate aruncate peste umeri, în faţă şi cele din faţă în spate, mucenicul care în toate aceste chinuri se ţinea tare ca diamantul, smulgând o fâşie de piele, a aruncat-o drept în obrazul lui Iulian, care a poruncit să se înroşească nişte suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. Şi săvârşindu-se toate acestea, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe Calinica şi Vasilisa, care prin sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfintei Drosida, fiica împăratului Traian, şi a celor împreună cu dânsa cinci canonice.

În vremea împărăţiei lui Traian, cinci femei care trăiau într-un loc retras de sihăstrie şi care pentru aceasta se chemau canonice, păzind toate poruncile lui Dumnezeu, printre toate celelalte îşi luaseră asupra lor ca sarcină adunarea moaştelor sfinţilor, ungerea lor cu miruri şi înfăşurarea lor în pânze curate, după care le aduceau şi le aşezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste femei, scăpând de sub supravegherea celor ce păzeau camerele de dormit împărăteşti, care fuseseră cuprinşi de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preţ şi a cerut celor cinci femei ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, un sfetnic al împăratului, care era în acelaşi timp şi logodnicul Drosidei, a cerut să se pună soldaţi de pază lângă trupurile creştinilor morţi, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Şi paznicii stând de veghe au prins pe cele cinci femei şi împreună cu ele şi pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Şi împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei şi pe Drosida, s-a spăimântat. Şi a poruncit ca aceasta să fie ţinută sub pază, doar-doar se va căi de ceea ce a făcut. Cât priveşte pe celelalte cinci femei canonice, a poruncit să se facă un vas mare în care au fost aruncate cele cinci femei, împreună cu multă aramă, şi să fie topite prin foc, ca arama să se amestece cu ţărâna sfintelor femei. Iar din amestecul acesta s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obşteşti, ridicate atunci din nou de el, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Iar Drosida dezbrăcând îmbrăcămintea cea împărătească, a ieşit uşor, fără să prindă cineva de veste. Şi, pe când mergea spre locul de chinuri, se gândea întru sine, zicând: “Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul şi sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraţilor, Doamne Iisuse Hristoase, iată am renunţat la împărăţia mea pentru Tine, ca să mă aşezi portar al împărăţiei Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă în Duhul Sfânt!” Şi zicând acestea, scoţând mirul pe care îl luase cu sine din cămara ei şi aruncându-se într-un bazin în care se aduna apa din ploaie, ca într-un lac, s-a botezat, zicând: “Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Şi păzindu-se pe sine, după aceea, timp de şapte zile, primea hrană îngerească. Iar unii dintre iubitorii de Hristos găsind-o şi rămânând pe lângă ea, a aflat cele cu privire la ea, ea însăşi povestindu-le în felul acesta cele pătimite. În ziua cea de-a opta, cerând lui Dumnezeu în rugăciune să o lumineze ce urmează să mai facă, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului cuviosului mucenic Eftimie cel Nou, care s-a nevoit în Constantinopol, la anul 1814, şi care prin sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.