În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea Sfântului şi Măritului Prooroc Agheu.
Sfântul şi Măritul Prooroc Agheu era din seminţia lui Levi şi s-a născut în Babilon, pe vremea robiei. Pe când era încă tânăr, a venit din Babilon în Ierusalim şi a profeţit cu Zaharia 36 de ani. A trăit cu 470 de ani înainte de întruparea lui Hristos. A proorocit lămurit despre întoarcerea poporului şi a văzut în parte zidirea templului. Când a murit, a fost îngropat alături de preoţi, cu mărire ca şi ei, că şi el era de neam preoţesc. Sfântul Prooroc Agheu era un bătrân cu barba rotunda, înalt de statura, vestit în virtute, iubit şi cinstit de toţi, ca un mare şi slăvit prooroc. Numele lui se tălmăceşte: “sărbătoare”, sau “cel ce sărbătoreşte”, ori “cel ce este sărbătorit”.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marin.
Sfântul Mucenic Marin a trăit pe vremea împăratului Carin. Era roman de neam şi încă de tânăr a făcut parte din senatul roman şi a avut dregătorii de cinste. Fiind pârât că e creştin, a fost dus la cercetare. Dar pentru că n-a vrut să jertfească idolilor, a fost supus la multe chinuri. Apoi sfântul a spus împăratului că va merge la altarul idolesc să aducă jertfă; acolo însă a doborât, cu rugăciunile lui, idolii. Şi atunci a primit sfârşitul prin sabie. Tatăl lui şi mama lui l-au însoţit până la locul de osândă, fericindu-l.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Prom şi Ilarie, care de foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţirii bisericii Sfântului Mucenic Hristofor, care se află alături de biserica Sfântului Polieuct.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei şi făcătoarei de minuni Teofana, împărăteasă, care a fost soţia preaînţeleptului împărat Leon.
Sfânta Teofana s-a născut şi a crescut în Constantinopol. Era de neam împărătesc, din vestiţii Martinachi, fata lui Constantin şi a Anei, amândoi de loc din Răsărit. Constantin şi Ana se mâhneau şi se întristau în fiecare zi că nu aveau copii, şi chemau în ajutor pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile lor şi le făceau în cinstita biserică a Maicii Domnului din Vascu. Şi se rugau, zicând: “Să ni se dezlege, Doamnă, stăpâna lumii, lipsa de copii, care ne topeşte pe noi, robii tăi!”. Şi pentru că s-au rugat cu credinţă au primit o fetiţă. După ce a fost înţărcată şi după ce a împlinit şase ani, a învăţat Sfintele Scripturi şi se împodobea cu tot felul de virtuţi. Părinţii vedeau toate acestea şi se bucurau; se gândeau că nu-i departe ziua când vor culege roadele unui copil atât de bun. Iar când copila a crescut şi a întrecut pe cele asemenea ei, chiar pe cele mai bune dintre ele, s-a făcut căutare de către împăraţi după o copilă frumoasă şi virtuoasă, ca să fie dată soţie fiului lor, Leon împăratul. Şi au găsit împăraţii toate aceste bunătăţi la Teofana, fiica lui Constantin şi a Anei. Atunci toate s-au umplut de bucurie şi de veselie.
Dar n-a trecut multă vreme şi vicleanul diavol a semănat zâzanie în urechile împăratului Vasile, prin limba lui Santovarin, aşa că împăratul a închis pe fiul său Leon împăratul, împreună cu soţia sa, trei ani. De sfinţirea bisericii Sfântului Prooroc Ilie s-a împăcat cu fiul său, şi au ieşit împreună la slujbă.
Când împăratul Vasile l-a lăsat singur împărat pe fiul său Leon, din pricina bolii ce venise peste el, atunci cinstita împărăteasă Teofana trăia în palatele împărăteşti, dar se îngrijea de mântuirea sufletului ei. Socotea ca nimic mărirea împărătească, iar desfătările vieţii, ca pe o pânză de păianjen şi umbră, le dispreţuia; nu înceta zi şi noapte să slujească lui Dumnezeu cu psalmi, cântări şi rugăciuni şi să-L facă îndurător prin milostenii. Purta haine înflorate de porfiră, era înveşmântată pe dinafară cu toate podoabele împărăteşti, dar pe sub podoabele acestea îşi chinuia în ascuns trupul în zdrenţe. Îi plăcea vieţuirea schimnicească şi dispreţuia mesele bogate şi scumpe; se hrănea cu pâine şi cu legume. Dădea săracilor banii ce-i cădeau în mână şi podoabele, socotite de lume de preţ pentru desfătările vieţii; dădea celor lipsiţi hainele ei scumpe; îndestula cu cele de trebuinţă pe văduve şi orfani; îmbogăţea cu bani şi cu moşii locaşurile sărace ale monahilor. Se îngrijea de slugi ca de fraţi; nu chema niciodată pe nimeni pe nume, ci tuturora le spunea: “Domnule”. Nu rostea jurământ cu limba ei şi nici minciună sau ocară nu ieşea de pe buzele ei. Niciodată nu a încetat să se întristeze şi să jelească pe ascuns, să ude aşternutul ei cu lacrimi. Cei din jurul ei vedeau patul ei acoperit cu aşternuturi ţesute cu aur; dar când se lăsa noaptea, împărăteasa părăsea patul şi se culca jos, pe podea, pe care aşternea o rogojină şi zdrenţe de păr. Se scula din ceas în ceas ca să înalte laude lui Dumnezeu. De aceea, din pricina vieţuirii sale prea aspre, s-a îmbolnăvit. Dar şi boala a fost pentru ea prilej de înfrânare; n-a încetat să împartă pâine la săraci, iar gura ei, obişnuită cu grăirea dumnezeieştilor cântări, nu contenea să grăiască graiurile sfinte ale lui David; nu trecea cu vederea să laude de şapte ori pe zi pe Domnul. Niciodată n-a dormit somn de odihnă fără lacrimi. O durea inima de suferinţele celorlalţi; se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ei; întindea mâna de ajutor celor osteniţi, sprijinea pe văduve, era bucurie şi mângâiere celor împresuraţi de necazuri şi nevoi.
De dragul lui Hristos s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume; a luat jugul cel bun al Domnului, a ridicat pe umerii ei crucea şi n-a fost lipsită de bunătăţile cele făgăduite. Simţind că pleacă din trup şi din lume, a chemat pe toţi să o sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, şi aşa şi-a dat în pace lui Dumnezeu sufletul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
