În aceasta lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfinților mucenici Ermil și Stratonic.
Acesti doi sfinți mucenici au trăit pe vremea împăratului Liciniu (307-324).
Sfântul Ermil era diacon și, marturisind înaintea împăratului numele lui Hristos, mai întâi a fost bătut cu toiege de arămă peste față.
Și cu toate ca era plin de răni, el îndemna pe prietenul său Stratonic să nu se spăimânteze și să-și țină firea, căci atunci când Ermil era bătut cu toiege, Stratonic plângea de mila lui. Atunci au priceput călăii că și el este de un gând și de o voință cu Ermil. Deci, fiind întrebat de împărat, a mărturisit că este creștin. Atunci, bătându-l și pe el, l-au aruncat împreună cu Ermil în apa Istrului, adică în Dunăre, unde amândoi au primit fericit sfârșit.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Iacob cel din Nisibe, în Mesopotamia.
Cuviosul Iacob s-a născut şi a crescut în marea cetate a Nisibei. Şi iubind viaţa cea paşnică şi liniştită s-a retras în munţi şi s-a supus vitejeşte lipsurilor pustiului, vara fiind ars de soare, iarna chinuit de ger şi de îngheţ. Hrana lui erau ierburile sălbatice, băutură apa, cu măsură, iar haină, un biet acoperământ. În timp ce îşi secătuia trupul în acest chip, dobândea multă hrană duhovnicească pentru suflet. De aici îi venea îndrăzneală către Dumnezeu şi puterea de a vedea cele viitoare; iar din harul Duhului Sfânt a primit puterea de a face minuni. Trecând odată pe o cărare, a văzut câteva femei stând fără ruşine lângă un izvor. El a făcut ca izvorul să sece, iar femeilor le-a albit părul capului. Rugat fiind, a făcut ca apa să izvorască iarăşi, însă pe femei le-a lăsat cu capul înălbit. Pe un judecător persan, care făcuse o judecată nedreaptă, l-a îngrozit. Căci aflându-se acolo o piatră mare, sfântul a blestemat-o de s-a zdrobit, aşa că a îngrozit pe cei ce erau de față. Şi temându-se judecătorul a înnoit judecata şi a dat hotărâre dreaptă. Nişte scamatori, lăsând să se creadă că unul din ei este mort, au cerut ajutor de la fericitul Iacob, care trecea pe acolo. Fericitul a dat cu adevărat morţii pe cel prefăcut mort; dar după aceasta iarăşi l-a înviat. Când era episcop în patria sa Nisibe, a fost de față şi el la sinodul de la Niceea, unde necuratul Arie a fost anatematizat. Acesta după ce a fost caterisit, vrând prin viclenie să intre în biserică şi să slujească, a murit, datorită rugăciunilor lui Iacob, vărsându-şi intestinele. Când Sapor, împăratul perşilor, a venit şi a înconjurat Nisibe cu multe meşteşugiri, şi se gătea să intre în cetate, sfântul numai s-a arătat, iar perşii au fost puşi pe fugă, căci un nor de muşte şi de ţânţari războindu-se cu ei, le-a înţepat caii şi elefanţii, de au rupt legăturile şi s-au împrăştiat. Iar împăratul, cuprins de nedumerire, s-a întors în ţara lui, fără nici un câştig. Făcând aceste minuni şi ajungând la adânci bătrâneţi, fericitul Iacob a încetat din viaţă.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie, care, fiind bătut cu toiege, s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Pahomie și Papirin, care în râu s-au săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea târnosirii Mănăstirii proorocului Ilie, din Valea Adanca.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Maxim Cavsocalivitul, care a sihăstrit în Sfântul Munte al Athosului, la anul o mie trei sute douăzeci, și care în pace s-a săvârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
