Îmi aduc bine aminte de noroaiele cele straşnice pe care le-am călătorit în prima parohie din Transilvania, Tioltiur numită. Erau 9 km., de drum infernal între Iclod şi Tioltiur pe care-l făceam încălţat în cizme de cauciuc.
În primul an de pastoraţie, chiar în luna noiembrie, pe la începutul Postului de Crăciun am fost chemat la Protoieria din oraşul Gherla pentru a mi se face inspecţia financiară. Am luat toate registrele şi am pornit la drum pe jos pentru că nu erau mijloace de transport nici în comun, exact ca în antichitate.
Ajuns la Iclod am lăsat cizmele la o casă de oameni gospodari şi mi-am luat pantofii din traistă, ca să arăt, şi eu mai acătării. După controlul de rigoare, spre seară am luat calea întoarsă. Încalţ din nou cizmele salvatoare de noroi şi pun pantofii în traistă. M-a apucat noaptea. Cerul nu avea stele pe acolo. Totul era o beznă de iad. Plouase şi era un glod groaznic. Când păşeam, cizmele se afundau şi când să fac primul pas ridicam piciorul cu 5-6 kg de glod lipicios. Pe deasupra m-am şi rătăcit pentru că nu cunoşteam drumul. Am început a plânge. Am strigat la Dumnezeu cu disperare! Am mers, când înainte, când înapoi, pe coaste şi prin gropi pline cu apă. Şi tot aşa, spre ziuă am ajuns în amărâta de parohie. O noapte întreagă în luptă cu întunericul şi împământenirea prin smârcurile Ardealului. Când m-a văzut mătuşa Irina plin de noroi din cap până-n picioare şi fără o cizmă, pentru că am pierdut-o pe drum, o bucată de vreme mergând desculţ, doar în ciorapi, şi-a făcut o grămadă de cruci. Azi îmi dau seama că am cărat pe picioare vagoane de glod în noaptea aceea de adevărat iad. Îndată i-am scris Arhiepiscopului Teofil o scrisoare în care mi-am vărsat tot oful, de parcă el era de vină că am fost un nătărău. Eh, ce vremuri pastorale, când aveam doar 20 de ani!
Am făcut această evocare de demult pentru a putea mai uşor trece de la despământenirea de atunci la despătimirea de azi. Negreşit, nu vom putea ajunge la performanţa despătimirii de toate minciunile sufletului dacă nu ne despământenim de toate spurcăciunile trupului.
Sfântul Ioan Scărarul, ne pune la inimă, că: „Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducere aminte de osânda şi judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frică de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toată legătura, toată grija de acestea şi trupul său urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, la Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo, potrivit sfântului care a zis: „Lipitu-s-a sufletul meu după Tine!” (Psalmul 64, 10). Tagma monahală, şi nu numai, are mult de lucru în privinţa despătimirii. Dacă este să o spunem direct, despătimirea este un ţel suprem pentru monahi, monahii, preoţi, arhierei şi întreaga suflare creştină de pe faţa pământului. Fără această despătimire nu vom putea moşteni Cerul!
Celor care am îmbrăţişat calea monahismului, ne stau în drum capcane, după cum citim în Cuvântul II sau treapta a II-a a Scării Sfântului Ioan: „Dracii, după lepădarea noastră de lume (prin voturile monahale), ne îndeamnă să-i fericim pe mirenii milostivi şi îndurători şi să ne plângem pe noi ca pe unii ce ne-am lipsit de această virtute. Scopul vrăjmaşilor noştri este ca, printr-o prefăcută smerenie, să ne facă pe noi să ne întoarcem în lume, sau, rămânând călugări, să ne prăvălească în deznădejde!” (Filocalia IX, p. 61).
În speranţa că rândurile acestea vor fi citite şi de cei care doresc să intre în tagma monahală, mai adaug din Sfântul Ioan Scărarul, spre bună aducere aminte, că: „Deci tinerii care sunt împătimiţi de dragostea trupească şi de desfătări, dar voiesc să ia asupra lor vieţuirea călugărească, să se sârguiască a se nevoi cu toată trezvia şi luarea aminte şi să se silească să se înfrâneze de la toată desfătarea şi de la toată răutatea, ca nu cumva „să le fie cele din urmă mai rele ca cele dintâi!” (Matei 12, 45; Filocalia IX, p. 66).
Iar pentru a primi cununa şi a intra în cămara cerească va trebui ca noi toţi să ne lepădăm de toate lucrurile care nu sunt decât gunoaie în faţa lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Ba mai mult: eu pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus Domnul meu; pentru Care m-am lipsit de toate şi le primesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc!” (Filipeni 3, 8).
Să ne lepădăm, de asemenea de toate ispitele şi de toate păcatele la care ne îndeamnă oamenii şi să fugim din răsputeri de cei care ne îmbie la păcat şi să ne rugăm pentru dânşii să se izbăvească din gheara celui rău!
Să ne tăiem voia proprie, pentru a putea lucra în ascultare şi comuniune cu fraţii noştri!
Să alungăm de la noi slava deşartă, cea mai urâtă lepră a sufletului nostru care ne roade până ne duce la moarte!
Toate acestea înseamnă drumul cel bun spre despătimire, drum greu şi anevoios. Glasul Sfântului Ioan Scărarul strigă din răsputeri: „Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva spunând că umblăm pe calea strâmtă şi plină de necazuri, să ne rătăcim ţinând pe cealaltă lată şi largă. Calea strâmtă ţi-o va pricinui întristarea pântecelui, starea de toată noaptea în picioare, apa cu măsură, puţinătatea pâinii, băutura curăţitoare a necinstirii, batjocurile, luările în râs, tăierea voilor proprii, răbdarea certărilor, primirea în tăcere a dispreţuirii, silnicia înjurăturilor, răbdarea neclintită a nedreptăţii, suportarea bârfirilor fără supărare, răbdarea fără mânie a neluării în seamă, primirea ocărilor cu smerenie. Fericiţi sunt cei care umblă pe calea amintită, că a lor este Împărăţia Cerurilor!” (Filocalia IX, p. 64).
Binecuvântat ospăţ ceresc cu alese bucate!
Aşa ospătându-ne, ajungem la despătimire!
Calinic Argeșeanul
