De când mă știu pe lumea aceasta, am avut mari bucurii, să văd în mod efectiv, ajutorul sfinților lui Dumnezeu. De câte ori nu-mi aduc aminte de ajutorul minunat al Sfântului Nicolae sau al Sfintei Filoteea? Dar de minunile Sfântului Calinic de la Cernica?
Fiecare dintre noi are în rugăciune numele sfântului pe care-l poartă, de la naștere și până la mormânt – în această frumusețe a lumii văzute – și după moarte, în Împărăția Iubirii. De aceea nimeni nu trebuie să fie osândit vreodată! Toți avem în sprijin pe îngerii păzitori și pe sfinții proslăviți de Dumnezeu, din neamul nostru omenesc, pentru a ne fi în ajutor, nouă, celor de pe pământ!
Aud mereu povestindu-se de către frații noștri pământeni, cum îngerii păzitori sau sfinții au intervenit în chip miraculos în viața lor. Dacă toți fiii pământului ar fi povestit și ar fi scris de câte ori au avut bucuria ajutorului lui Dumnezeu, prin sfinții Săi și prin îngerii păzitori, ar fi cele mai mari și valoroase cărți ale lumii!
Iată că, la 20 iulie, în fiecare an, Biserica lui Hristos prăznuiește cu evlavie ziua Sfântului Ilie Tesviteanul, despre care citim în Sfânta Scriptură, în Cartea III Regi, capitolele 17, 18 și 19, precum și din IV Regi, capitolele 1 și 2. Iată, așadar, că Sfântul Ilie are consacrate în Sfânta Scriptură cinci capitole, așa cum rar se găsește ca un alt sfânt al Vechiului Testament să aibă o asemenea bogăție scripturistică.
Sfântul Ilie, întâlnindu-se cu regele Ahab, i-a spus: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu”. După aceea, Dumnezeu i-a poruncit să se ascundă la pârâul Cherit, care este în fața Iordanului, unde-i va trimite de mâncare prin intermediul corbilor.
Așadar: „corbii îi aduceau pâine și carne dimineața, pâine și carne seara; iar apă bea din pârâu” (III Regi, 17, 6). După ce a secat pârâul, Dumnezeu i-a zis lui Ilie: „Scoală-te și du-te la Sarepta Sidonului și șezi acolo, căci iată am poruncit unei femei văduve să te hrănească” (III Regi 17, 9).
Mergând la Sarepta, a văzut la porțile cetății o femeie văduvă adunând vreascuri și i-a cerut să-i aducă puțină apă și o bucată de pâine. Ea însă a zis, plină de durere: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărămitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas și puțin untdelemn într-un ulcior. Și iată, am adunat câteva vreascuri și mă duc să o gătesc pentru mine și fiul meu și apoi să mâncăm și să murim”. Atunci Ilie i-a zis: „Făina din vas nu va scădea și untdelemnul din ulcior nu se va mai împuțina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” (III Regi, 17, 12-14).
Și așa s-a petrecut minunea, că făina și untdelemnul se tot înmulțeau spre bucuria lui Ilie, a văduvei și a copilului. După o vreme însă, copilul văduvei a murit, iar femeia îndurerată a zis: „Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomenești păcatele mele și să-mi omori fiul?” (III Regi, 17, 18). Ilie prorocul, văzând durerea mare a femeii, a luat copilul în brațe și l-a dus în foișorul de sus și a strigat Ilie către Domnul Dumnezeu, astfel: „Doamne, Dumnezeul meu, oare și văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei?” Și suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!” Și a ascultat Dumnezeu glasul lui Ilie, și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat. Și a luat copilul și s-a coborât cu el din foișor în casă și l-a dat mamei sale și a zis Ilie: „Iată copilul tău este viu”. Atunci a zis femeia către Ilie: „Acum cunosc și eu că tu ești omul lui Dumnezeu și cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta!” (III Regi, cap. 17, 19, 24).
După o vreme, merge la Regele Ahab în Samaria pentru a-l mustra pentru păcatele sale și ale poporului – așa cum suntem și noi azi – dar, când l-a văzut Ahab, i-a zis: „Tu ești oare cel ce aduci nenorocirea peste Israel?” Iar Ilie i-a răspuns: „Nu sunt eu cel ce aduce nenorocirea peste Israel; ci tu și casa tatălui tău, pentru că ați părăsit poruncile Domnului și mergeți după baali!” (adică închinarea la poftele trupului și la zeii păgâni din vremea aceea) (III Regi, 18, 16-18).
Pentru a se lămuri Ahab și Izabela că Ilie este trimisul lui Dumnezeu, s-a ajuns la o probă de joc prin aducerea jertfelor, care prin rugăciune vor fi mistuite de foc coborât din cer. Astfel s-au făcut altarele care s-au udat cu apă multă. La rugăciunile celor 850 de preoți păgâni nu s-a pogorât foc din ceruri.
Ilie prorocul s-a rugat zicând: „Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că Tu singur ești Dumnezeu în Israel și că eu sunt slujitorul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și că Tu le întorci inima la Tine” (III Regi 18, 36-37).
Poporul aștepta uimit să vadă dacă Dumnezeu va asculta pe Ilie care se ruga cu umilință. N-a trebuit să aștepte prea mult, că de îndată: „S-a pogorât foc de la Dumnezeu și a mistuit arderea de tot și pietrele și lemnele și țărâna și a mistuit și toată apa care era în șanț. Și tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu fața la pământ și a zis: Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!” (III Regi 18, 38-39).
După ce au fost căsăpiți popii idolești, Izabela a pornit prigoană de moarte asupra omului lui Dumnezeu, iar Ilie s-a dus departe în pustiu și s-a ascuns, rugându-și moartea: „Îmi ajunge acum, Doamne! I-am sufletul, că nu sunt eu mai bun decât părinții mei!” Și s-a culcat și a adormit acolo sub ienupăr. Și iată un înger l-a atins și i-a zis: „Scoală-te de mănâncă și bea”. Și a căutat Ilie și iată, la căpătâiul lui, o turtă coaptă în vatră și un ulcior cu apă. Și a mâncat și a băut și a adormit iar. Dar iată, îngerul Domnului s-a întors a doua oară, s-a atins de el și a zis: „Scoală-te de mănâncă și bea, că lungă-ți este calea”. Și s-a sculat Ilie și a mâncat și a băut și, întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (III Regi 19, 4-8). Acolo, în munte se ruga și se necăjea că numai el singur a rămas pe lume cinstitor de Dumnezeu, ceilalți fiind uciși de furia lui Ahab și a Izabelei. Dar Dumnezeu n-a întârziat să-i răspundă: „Eu însă mi-am oprit dintre israeliți șapte mii de bărbați; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal și buzele tuturor acestora nu l-au sărutat” (III Regi 19, 18).
Vom arăta mai departe, cum Ilie prorocul s-a rugat de șapte ori pe muntele Carmel, ca să vină ploaie, după trei ani și jumătate de secetă cumplită. Rugându-se: „Cerul s-a întunecat de nori și s-a pornit vijelie de ploaie mare” (III Regi 18, 45).
Ahab regele a pornit-o în grabă cu căruța, „iar mâna Domnului a fost peste Ilie, care, încingându-și mijlocul, a alergat înaintea lui Ahab” (III Regi 18, 46).
Cred, că de data aceasta, Ahab s-a bucurat, cu toată păcătoșenia lui, de darul ploii trimis de Dumnezeu, precum și cu zâmbet în colțul gurii, văzând că omul lui Dumnezeu, Ilie prorocul, mergea în sus înaintea carului său!
Înainte de a se înălța la cer, Ilie a întrebat pe ucenicul său Elisei: „Cere ce să-ți fac, înainte de a fi luat de la tine”. Iar Elisei a zis: „Duhul care este în tine să fie îndoit în mine”. Și „pe când mergeau ei așa pe drum și grăiau, deodată s-a ivit un car și cai de foc și, despărțindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (IV Regi 2, 9 și 11).
În Scriptura Noului Testament, Sfântul Apostol Iacob ne spune că: „Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă și nu a plouat trei ani și șase luni. Și iarăși s-a rugat și cerul a dat ploaie și pământul a odrăslit roada sa” (Iacob, cap. 5, 17-18).
Rugăm stăruitor pe Sfântul Proroc Ilie, Cler și Popor, ca să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie cu pace și la vremea potrivită.
Tuturor celor care poartă numele Sfântului Proroc Ilie le dorim mulți și buni ani întru răbdarea de zi cu zi.
Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!
Calinic Argeșeanul
