Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa.
Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: “Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale”. Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.
Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.
Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.
Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.
Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.
Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.
Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (Milano, Italia).
Cuviosul Părintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator: bărbat destoinic la cuvânt, cântar şi cumpănă a dreptăţii. Nu dădea hotărârile după faţa oamenilor, ci cu nepărtinire şi cu dreptate. De aceea i s-a încredinţat stăpânirea întregii Italii, de către binecredincioşii împăraţi Constantin şi Constant, fiii marelui împărat Constantin. Nu era încă luminat cu dumnezeiescul Botez; era încă printre catehumeni, dar întru nimic nu era mai prejos în virtute şi în viaţă curată decât cei ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Prin hotărârea împăratului Valentinian, Sfântul Ambrozie a fost ales episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici. Mai întâi a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericeşti până a ajuns la cea mai de sus.
Ca episcop a învăţat pe popor drept şi bine dreapta credinţă; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alături de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie şi Eunomie; a scris multe şi felurite cărţi pentru dreapta credinţă; pe împăratul Teodosie, care venise în Milan, după ce săvârşise acea nelegiuita vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a făcut să-şi dea seama de nelegiuirea lui, l-a arătat cât de mare deosebire este între un preot şi un mirean, chiar împărat de-ar fi el, şi l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeieşti cu atâta sfruntare şi obrăznicie. După ce a săvârşit fapte îmbunătăţite şi-a sfârşit viaţa, după o bună bătrâneţe.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Atinodor.
Sfântul Mucenic Atinodor a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Era de loc din Mesopotamia şi din copilărie a îmbrăţişat viaţa călugărească. A fost pârât că e creştin, şi fiind dus înaintea lui Eleusie, domnitorul ţării, a mărturisit pe Hristos. Pentru aceasta a fost întins între doi stâlpi şi i-au fost arse cu făclii toate părţile trupului lui. Şi a fost supus la multe şi felurite chinuri, pe care le-a răbdat cu tărie şi seninătate, neputând fi biruit de chinuri. Atunci sfântul, rugându-se, şi-a dat Domnului duhul său.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Neofit, care s-a săvârşit, fiind aruncat în mare.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Dometie, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Isidor, Achepsima şi Leon, care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Amun cel din Nitria, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor mucenici Gain şi Gaie, care în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor 300 de Sfinţi Mucenici din Africa, care de sabie s-au săvârşit.
Aceşti Sfinţi Mucenici au trăit pe vremea împăratului romanilor Zenon. Domnitor al Africii era Onorie, care urmase la domnie lui Ghizeric, tatăl său. Onoric era eretic arian. Episcopii eretici arieni Chiril şi Vilinard l-au înduplecat pe Onoric să pornească prigoana împotriva ortodocşilor. Şi a dezlănţuit Onoric prigoană aşa de mare, că a întrecut prigoanele de pe vremea împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian.
A poruncit să fie izgoniţi toţi preoţii din cele 15 oraşe câte erau în Africa, după ce mai întâi fuseseră luate toate vasele sfinte şi odoarele bisericilor. Ortodocşilor le mai rămăsese numai o singură biserică şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie. Barbarii, aflând de ea, au înconjurat-o, au adus lemne şi alte lucruri uscate, le-au clădit în jurul ei, le-au aprins şi au ars biserica împreună cu toţi ortodocşii care se aflau în ea şi slăveau pe Dumnezeu,
Onoric a lăudat fapta aceasta şi a mai poruncit să fie ucişi îndată toţi cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocşii care nu puteau îndura grozăviile chinurilor şi-au găsit scăparea prin fugă, părăsind casele şi ţara, iar cei care erau mai întăriţi în credinţa ortodoxă s-au dat pe ei înşişi cu dragă inima morţii celei muceniceşti. Aşa 300 de ortodocşi din Cartagina, care au fost pârâţi lui Onoric că nu voiesc să creadă, aşa cum cred arienii, au fost daţi morţii, tăindu-li-se capetele. Pentru preoţi arienii au născocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul; la 60 dintre cei mai învăţaţi le-au tăiat limbile chiar din rădăcină. Despre aceşti mucenici vorbesc mulţi scriitori şi istorici.
Acestea au fost cele îndrăznite de vandali în Africa împotriva creştinilor care mărturiseau deofiinţimea lui Dumnezeu-Cuvântul cu Tatăl. Iar în bătrâna Romă, în aceeaşi vreme, Sunilda, soţia lui Odoacru; care stăpânea Roma, ariană fiind, a silit pe femeia unuia din căpeteniile Romei să se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum însă n-a putut-o convinge, a fost băgată în apă fără voia ei de episcopul arian al Milanului. Când ea a ieşit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi bănuţi, zicându-i: “Iată plata pentru că m-ai îmbăiat!”. Sunilda mâniindu-se a ars-o de vie.
Tot în această zi, pomenirea drept-credincioşilor care lăudau biserica pe Dumnezeu, şi care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi preoţi, care de fierăstrău s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 60 de preoţi, cărora li s-au tăiat limbile, dar continuau să vorbească.
Tot în această zi, pomenirea femeii ortodoxe, care prin foc s-a săvârşit la Roma.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel monahul.
Cel între sfinţi Părintele nostru Pavel, pe când era în lume nu era nici bogat, nici sărac; era dintr-un neam de oameni care aveau cu ce trăi şi care putuse să înveţe pe fiul lor Sfintele Scripturi.
Când s-a făcut mai mare, Pavel a socotit ca îi este mai de folos să părăsească lumea şi să intre în una din sfintele mănăstiri ale ţării sale. A îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip şi se nevoia să săvârşească orice virtute, aşa că ajunsese ca un vas de virtuţi. Şi atât de mult a întrecut pe toţi fraţii din mănăstirea aceea că a făcut un lucru plin de minune şi a arătat fraţilor că are ascunse în el mari puteri.
Fericitul Pavel a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. După ce s-a închinat Sfintelor Locuri, a plecat în Cipru. Acolo a petrecut mulţi ani într-un munte înalt şi mulţi creştini se suiau la el. Dar pentru că numele său se răspândise pretutindeni, a plecat şi de acolo şi s-a dus în părţile din apropierea Constantinopolului. Bineplăcând şi aici lui Dumnezeu, a fost învrednicit, ca şi altădată dumnezeiescul Moise, să audă o voce de sus care i-a zis: “Suie-te, Pavele, în munte şi sfârşeşte-te!”. Şi s-a suit Pavel într-un munte înalt, numit de localnici Parigoria, adică Mângâiere, s-a închinat lui Dumnezeu şi după ce a mai trăit câtva vreme acolo, a adormit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Prisc, Martin şi Nicolae.
Dintre aceştia, unul prin foame s-a săvârşit, altul tăiat cu securea, iar al treilea prin foc. Pomenirea lor se săvârşeşte în biserica de lângă zidurile Vlahernelor.
Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Curator.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului şi isihastului Grigorie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfântului Nicolae din Muntele Athos care în pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
