Pentru hirotonia întru arhiereu, pe 17 noiembrie 1985, Patriarhul Iustin a orânduit pe Nestor, Mitropolitul Olteniei, Gherasim, Episcopul Râmnicului şi Argeşului şi Episcopul Vicar, Damaschin Severineanul. Era vorba de Mitropolia Olteniei din care făcea parte şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului.
La Vecernia de sâmbătă seara, se făcea rânduiala numită ipopsifierea, sau chemarea la arhierie. După aceasta se semna un document, atât de către proaspătul candidat, cât mai ales de către arhiereii prezenţi la slujba îndătinată. Era primul pas către slujba propriu-zisă de hirotonie, din cadrul Sfintei Liturghii, de a doua zi.
Vedeam în tronuri stând arhiereii hirotonisitori. Se părea că vlădica Damaschin ar fi cam obosit sau puţin bolnav, după cum se zvonea pe la colţuri. Îl priveam cu îngrijorare. N-aş fi dorit să se îmbolnăvească mai tare. Cât despre ceilalţi doi arhierei nu se vedea niciun semn, doar vârtoasă sănătate.
La cina frugală, era doar Postul Crăciunului, Episcopul Damaschin n-a scos niciun cuvânt. Stătea nemişcat. Nu îndrăzneam să zic ceva. Nu ştiam cum să încep.
Noaptea am vegheat! Duhovnicul Paisie a ascultat mărturisirea lui Calinic, înainte de a primi harul arhieriei. Mi-a dat sfaturi cu ton înalt.
– Şi ce dacă vei fi arhiereu? Eu am fost chemat la Cluj, de episcopul Teofil Herineanu şi am refuzat. Nu mi-a trebuit. Tu, se vede că n-ai refuzat. N-ai avut smerenie. Dar să fii blând cu preoţii! Tu nu eşti Hristos în persoană. Eşti alesul Lui, în lucrarea aceasta arhierească. Să nu uiţi că trebuie să te mântuieşti tu şi fraţii preoţi şi creştinii încredinţaţi spre păstorire. Auzi? Ce crezi că mă impresionează faptul că vei fi arhiereu?
Duhovnicul meu mi-a servit o papară pe nerăsuflate. Nu-l văzusem până atunci aşa de vehement şi plin de strofocare. M-am bucurat de realismul său hotărât. Nu ştia de glumă şi nici nu făcea lucrul în batjocură. După spovedanie, am stat încă mult timp să-i ascult bucuriile şi îngrijorările.
M-am şi rugat un pic mai mult. Acum n-aş mai dori să fiu în emoţiile şi îngrijorările de atunci.
Zorii zilei şi răsăritul soarelui m-au găsit treaz. Vegheam şi eu cu gândul la noul drum pe care trebuie să merg cu sfântă înţelepciune. Îl rugam pe Dumnezeu, să-mi spună dacă El îmi dă binecuvântarea pentru arhierie. Mă gândeam, făcându-mi curaj, că ar fi bine, ca Marele Arhiereu, Iisus Hristos, să mă oprească. Ştia El cum să o facă mai bine. Să nu mă lase pe mâna oamenilor, şi ei nenorociţi, ca vai de lume.
Când am văzut pe vlădica Damaschin, păşind greoi prin Palatul Episcopal, deci sănătos, oarecum, mi-am zis în sinea mea, că Dumnezeu nu este împotriva hirotoniei mele. Înainte de a porni la slujbă, Cerul a început să cearnă fulgi dolofani de nea.
În şir mare de sobor ecleziastic, cum nu se mai văzuse de multă vreme la Curtea de Argeş, ieşind din vechiul palat, ne-am îndreptat spre Catedrala maiestuoasă a celebrului domnitor, Sfântul Neagoe Vodă Basarab.
Lume multă venise să vadă minunea legării firului istoric de continuitate arhierească în vechea vatră domnească.
După Sfinte Dumnezeule, potrivit rânduielii, s-a făcut chemarea la arhierie, a celui între păcătoşi, ipopsifiul, Calinic arhimandritul. Mai aşteptam un semn de împotrivire a lui Dumnezeu: fie căderea policandrului în cap, fie nişte cârcei la picioare să nu mai pot păşi spre Altar, sau pur şi simplu, un stop cardiac.
Probabil, că încercam răbdarea şi milostivirea lui Dumnezeu. N-a fost nici una din cele gândite fulger de mintea mea înspăimântată, că vor apărea să strige cei care m-au terorizat aproape trei luni, fără să pot face nimic, decât să mă las în voia lui Dumnezeu.
Totul a decurs fără incidente. N-am fugit ca unii miri, părăsind mireasa în toiul nunţii. M-am lăsat în lucrarea lui Dumnezeu şi voia îngăduitoare a oamenilor.
Prezenţa autorităţilor de Stat, la o asemenea nouă ascultare, era un semn vădit că se întâmplase un lucru important, de care eu nu prea îmi dădeam seama atunci. Aşa treceau prin viaţa mea evenimente ale căror semnificaţii le voi realiza mult mai târziu.
La masă, Episcopul Gherasim se îngrijea de toate, ca de obicei, dar, mai ales, vinul era în mare atenţie. Sticlele puse în şemineul Sălii Manole, după o perdea mată, stăteau în paza maicii Domnina.
La plecare, tot restul de sticle au fost duse cu grijă la Râmnicu Vâlcea. M-a surprins gestul atunci. Aveam să învăţ despre fenomenala grijă a episcopului eparhiot, pus pe straşnice economii.
Spre seară a plecat toată lumea. Am rămas cu Sfânta Filoteia! Nicio ţipenie de om. Mergând prin parc să răsuflu uşurat de atâta spaimă, o droaie de vreo cincisprezece câini m-au înconjurat, lătrând la mine ca la urs. Un dulău alb, cu glas gros, lătra mai rar şi mai îndesat. Se vedea că era câine şef. M-am gândit să vorbesc frumos cu el.
– Unde-ţi este coada?, mă adresez fiorosului dulău, care înainta spre mine, fără grabă.
– Tu eşti mare şef şi n-ai coadă? Nu se poate! Ceilalţi au cozi mari şi frumoase. Cine ţi-a tăiat coada, mai adaug eu cu voce caldă, ca să impresionez „soborul” câinesc, care mă înconjurase deja.
Era amuzant. Mă lăsaseră oamenii şi mă luau potăile în primire!
Câinele mare s-a întors şi cu toată echipa de apărători s-a îndreptat spre adâncul parcului. De atunci, în fiecare seară, când ieşeam, câinele cel mare mă însoţea, păşind la doi metri distanţă. Şi asta statornic, până a murit de bătrân.
Aşa a fost prima zi şi prima seară de arhierie, în cel mai frumos loc din lume!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
