Umblând cu ajunul de Bobotează – cu Crucea – se spune în partea locului, pentru că în ajunul Crăciunului, cu icoana Naşterii lui Iisus nu se umblă în Ardeal, de la fiecare gospodar se strângeau fuioare de cânepă. M-am gândit cum să procedez, ca să nu se piardă nimic. Zis şi făcut.
– Filipe, să facem o clacă şi femeile să toarcă această cânepă, să răsucească firele şi să fie pregătite ca urzeală pentru nişte covoare la biserică.
– Bun gând, Domnule Părinte! Ne adunăm şi începem lucrul.
Cu mare bucurie s-au adunat câteva zeci de femei la tors fuioarele de cânepă. Ca să mai încurajăm, luându-mi toiagul „făcător de minuni”, m-am dus cu Filip la casa cu pricina.
Cu felinarul în mână înaintam pe o potecuţă strâmtă cât ar călca un picior. Înainte de a ajunge la casa luminată şi cu cântec vesel, am trecut un mic pârâiaş, pe un podeţ de scândură.
– Doamne ajută-ne şi bună seara suratelor! zic eu, intrând cu Filip după mine.
– Bună să vă fie căutătura, Domnule Părinte! N-am înţeles cum ar veni vorbele femeilor, care se uitau unele la altele, zâmbind cu subînţelesuri. Lucrul mergea strună. M-am apucat şi eu de depănat. Din când în când, unele femei se mai uitau cum depăn la firele de tort. Fără să ne dăm seama, se apropia miezul nopţii. Dintr-o dată, un miros de sarmale s-a împrăştiat în toată casa. Pe plită erau câteva oale de lut care fierbeau mocnit. Stând aşa la lucru, Filip a dispărut fără să spună vreun cuvânt. După o vreme venind, îl aud zicând:
– Vai! dar rău mai plouă afară. Este mare primejdie. Pârâul începe să se umfle şi nu mai putem trece. Să mergem acasă. Eu auzeam, nu auzeam, dar mâna-mi mergea la depănat. Filip dispare din nou. Când intră în casă zice mai speriat:
– Domnule Părinte, să mergem repede! Apa se ridică şi nu mai putem trece pârâul.
Mă ridic, mă îmbrac, îmi iau toiagul şi ies. Mergeam repede să nu se umfle apele. După ce-am trecut pârâiaşul mă opresc mirat şi îi zic lui Filip:
– Dar nu plouă afară. Iar pârâul e ca şi atunci când l-am trecut. Unde vezi, Filipe, ploaie şi apă umflată?
– V-am păcălit, Domnule Părinte. Nu vă puteam scoate din casă altfel. Femeile doreau să mănânce şi apoi să tragă o horă. Iar de dumneata le era ruşine. Iartă-mă de data asta.
– Mergi înapoi, Filipe, şi mâncaţi şi horiţi până dimineaţă, dar cânepa să fie toată toarsă.
M-am bucurat că m-au păcălit. Îmi plăceau năstruşniciile.
Cu torsul cânepii şi apoi cu torsul lânii care s-a adunat de prin sat, toate pregătite şi vopsite, s-au ţesut cele mai frumoase covoare, care au fost puse peste tot în biserică, pe jos unde se bătuse parchet, cum n-a mai fost şi nici nu s-a mai auzit în Ţara Lăpuşului.
Ani de-a rândul, m-am îngrijit de curăţenia din biserică. Era lună peste tot. Creştinii veneau de acasă cu cizme, când era noroi, iar în sacoşă papuci curaţi. Se încălţau cu ei şi păstrau cea mai frumoasă curăţenie.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
