Cu mare bucurie am observat în scrisul poetului Mihai Eminescu o mare pricepere, făcând o analiză neiertătoare la mersul societății românești. Iată textul adânc grăitor: „Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături de voința acelui soi de oameni pe care Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea lui – trăiește creierul omenirii, o mică parte din viața deosebită, nesupus nici politicii, nici diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsoară depărtarea stelelor și adâncul mărei, greutatea pământului și ușurința eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a culorilor, descompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o sirienii, numără Biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene?
E în aceasta…mântuirea?
Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decât cea neștiutoare?
După câte știm din trecut și vedem azi, nu!
Va rămâne într-adevăr un tezaur în urma generațiilor, însă totuși, omul armei și acela al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult viețuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton!”
Cultura și știința lui Mihai Eminescu întrec orice culme a înțelesurilor sociale din vremurile sale!
Calinic Argeșeanul
