Deşi este greu să-ţi aşezi ochii pe hârtie în fuga condeiului atunci când soarele-ţi mângâie faţa, am încercat şi rândurile acestea le-am scris aşa … în strălucirea soarelui de iarnă ce se apleca spre chindii!
M-am bucurat citind că: „Din toate lighioanele lumii, condeiul este cel mai greu de cârmuit şi că ades e răsturnat de cine vrea să-l înfrâneze.” M-am gândit la asemuirea pe care o face Alecsandri condeiului, numindu-l, nici mai mult nici mai puţin decât lighioană. Tot el a vrut să asigure pe confraţi în scris că: „Nu volumuri numeroase constituie gloria unui autor, ci ades o pagină numai ieşită din inimă şi inspirată de adevăratul geniu!”
Cei care scriu cu adevărat ştiu cât de greu este să te disciplinezi şi să scrii din ce în ce mai bine, pentru că o scriere pe care o naştem este întotdeauna semnul vădit că vom face alta şi mai bună. Este dorinţa cuminte a celui care gândeşte dinamic şi în timp.
Când ne gândim la Arghezi şi la cum a perceput el taina şi greul scrisului, parcă-l auzim cum îi zboară vorba în rotocoalele de fum, din pipa de cireş: „Scrisul nu e o simplă jucărie şi tragedia lui e cu atât mai grea, cu cât îl guşti mai mult. Ca dragostea, şi scrisul are prostituţia lui (ştia el ceva!). Tânăr, mai puţin tânăr, vârstnic sau trecut […] un scriitor rămâne, la toate vârstele, un debutant, care îşi începe în toate zilele slova. Orice om care simte că i-ar plăcea să scrie, trebuie îndemnat; căci chiar numai atât, dragostea de a scrie, este un început de talent!”
Vedem la tot pasul, carte de tot felul. Tomurile-s de la subţiri la grele. Cititorii se numără aritmetic, iar apariţiile în viteză geometrică. Să spunem că lumea-i sătulă de atâta citire?
S-ar părea că lumea nu mai citeşte orice se scrie. Probabil că cititorul – tot el, săracul! – ar mai fi aflat pe ici-colea că: „Autorul este autor nu numai când scrie, dar mai cu seamă atunci când alege din tot ce a scris.” Iar G. Coşbuc, în dinamismul lui, îndeamnă din vremi trecute: „Scrie înainte! Dar să-mi asculţi o povaţă: scrie cât de mult şi publică puţin. Deprinde-te mereu cu scrisul, dar alege ce publici.”
M-a surprins ce scria Gala Galaction despre scrisul în sine: „Nu e o meserie uşoară, şi nici plăcută nu e, meseria scrisului. Sunt altele mai fericite – şi fericiţi sunt aceia cărora le-a fost dat să facă altceva şi să-şi câştige viaţa într-alt fel decât scriind!” S-ar părea că a fost un vizionar întru ale scrisului ca artă şi nicidecum ca marfă de tarabă.
I. Ghica sfătuia ca scrisul să fie pus în slujba culturii şi civilizaţiei, spunându-şi, cu asprime sieşi, dar, poate, prinde şi în gândul nostru: „Mie nu-mi este iertat să scriu decât numai atunci când pot spune un adevăr. Este şi păcat a pune lumea să citească ceea ce n-a fost!” Cei care suntem cuprinşi nu numai de bucuria lecturii, ci şi de bucuria scrisului, trebuie să nu uităm, pentru a nu cădea în descurajare, că Iorga avea dreptate atunci când amintea: „Poate că nimeni să n-aibă nevoie de tot scrisul tău, dar fiecăruia îi trebuie altă parte din el”. Şi câtă bucurie are când îndeamnă şi I. Ghica: „Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora!”
Cu adevărat, cred că T. Maiorescu are dreptate când ne sfătuieşte ca un moş literar: „Nu scopul de a ajunge la un folos individual prin scriere; nu deşertăciunea de a te vedea trecut printre autori; nu ambiţiunea de a întrece pe alţii – nu aceste interese personale îţi dau dreptul de intrare în literatură. Numai entuziasmul impersonal pentru ceea ce ştii că este adevărat, în gândirea ta şi pentru ceea ce simţi că este frumos în închipuirea ta, numai aceasta îţi pune pe frunte semnul celor chemaţi.”
Iar Gh. Ionescu Sişeşti parcă ar scrie pentru timpurile de azi, dar ce zic? pentru toate timpurile: „Cine mai stă astăzi o clipă la îndoială asupra înrâuririi pe care o are scrisul asupra sufletului unui popor? Şi când zic scrisul, nu înţeleg numai cărţile mari şi multe şi grele care cuprind lumina ştiinţei care cu jertfe şi trudă a fost câştigată; nu înţeleg numai cărţile ce ne înalţă zugrăvind natura şi sufletul nostru, ci înţeleg mai ales scrisul acela care zi de zi ne vine sub ochi, zi de zi ne învaţă, înfăţişându-ne toată felurimea vieţii omeneşti de azi din toate părţile şi ne strecoară în suflet pe nesimţite anumite gânduri … aşadar, scrisului revistelor şi gazetelor.”
Să nu uităm: „Cine vrea să scrie româneşte, trebuie să şi gândească româneşte” şi: „Scrie cum vorbeşti şi vorbeşte ca oamenii la care te adresezi!”
Greu lucru, mare bucurie!
Încercaţi!
Calinic Argeșeanul
