Când să începem clasa a V-a la Şcoala din Cracăul Negru, auzim că s-a desfiinţat ciclul II, cum se numea atunci. Ni s-a spus, dacă cineva vrea să meargă mai departe la şcoală, să se îndrepte, fie spre Crăcăoani, fie spre Bălţăteşti.
Mare mi-a fost mâhnirea. Odată cu plecarea noastră, au plecat şi unii dintre învăţători. Printre ei era şi domnişoara Mariana Vodă, care venise doar de un an. Era o fetişcană frumoasă, faţa dantelată cu pistrui şi cu ochii blânzi ca de căprioară. Avea o pieptănătură perfect armonizată cu mărimea feţei şi un mers ca de gazelă.
Mare bunătate avea! Dar scrisul? Era învăţătoare de limba română şi făceam dese concursuri „Cine scrie mai frumos!” Să mă laud puţin?
Totdeauna am fost întâiul. De atunci, Mariana Vodă, cred că a început să mă vadă cu alţi ochi. Drept să spun, şi eu, mic, doar de 11 ani, am început să o iubesc cu înfocare. Mi-era dragă, pur şi simplu. Nu aţi păţit la fel?
Când mă duc la Bălţăteşti, ce să vezi? Mariana Vodă, profesoară, începând din clasa a V-a. Cum credeţi că a făcut inima mea? Zdrang! Şi de atunci n-am mai uitat-o. Iubirile platonice, îngereşti, nu se sting niciodată. Sunt din sânul lui Dumnezeu!
Era o mare bucurie să auzi pe Mariana Vodă predând limba română! Scria frumos pe tablă. Se purta ca un înger. Eu credeam chiar că este!
Aş fi foarte nedrept dacă nu aş aminti de Domnişoara Profesor Verona Duţu, fiica unei familii de negustor înstărit din Târgu-Neamţ, care după venirea comuniştilor avea să sufere mari nenorociri, că erau, dragă Doamne, chiaburi. Când rosteai cuvântul „chiabur” erai deja osândit. Urma doar ispăşirea pedepsei.
Cu greu am îndurat cu Verona Duţu starea de lucruri ce se iveau la orizontul roşu. Tânără cum era, pregătită în şcoli unde se învăţa carte multă, înzestrată intelectual şi cu o severitate de dascăl, aş zice, înnăscută; se simţea de la distanţă că era un cadru didactic căruia nu i se reproşa nicio stângăcie.
Venea la ore îmbrăcată impecabil. M-a impresionat de la prima vedere. Era înaltă, cu chip atletic, îmbrăcată toamna, iarna şi primăvara cu pardesie de culoare bej care-i veneau perfect. Ciorapii erau de culoare alburie şi pantofii din piele de ultimă modă. La gât purta o eşarfă de un albastru egiptean cu picăţele albe, care se asorta minunat cu bogata podoabă a părului negru ca şi pana corbului, tunsă scurt … cam ştrengăreşte.
Mersul era hotărât. Privirile ochilor negri ca mura se roteau cuprinzând totul în jur şi schiţând doar un discret zâmbet, cum ar fi, spre exemplu, cel din fotografia din 26 iulie 1956, în faţa Castelului Peleş.
Verona Duţu avea un aer de superioritate, ca să nu spun de sfidare a celor din jur. Oricum, noi simţeam că este greu de egalat de către colegi, iar pentru directorul Gheorghiţă Munteanu avea o aversiune profesională explicabilă.
Predarea la ore era impecabilă. Nu erai lăsat până învăţai logic şi chiar din clasă. Bâjbâiala şi inexactitatea nu le putea admite sub nicio formă. Pe lângă Biologie preda şi alte obiecte cum ar fi Geografia, Botanica şi Zoologia.
La Geografie eram obligaţi să desenăm din memorie statele lumii cu capitalele şi principalele oraşe. Era o mare frumuseţe. Chiar dacă mă laud puţin, pot spune că eram printre cei dintâi care desenam repede şi frumos colorat. Colegii mei stăteau la rând ca la moară pentru a le desena şi lor hărţile.
Scrisul profesoarei Verona Duţu era impecabil, ca şi al învăţătoarei Mariana Vodă.
Domnişoara noastră, aristocrată înnăscută, s-a căsătorit cu inginerul Sferdinski şi n-a mai venit la noi la şcoala din Bălţăteşti. Deşi era aşa de severă, noi copiii am iubit-o pentru că ne-a învăţat carte şi nu ne-a lăsat să răsuflăm în nebuniile noastre şcolăreşti, eu fiind un fel de campion.
A fost o straşnică profesoară!
N-am mai întâlnit aşa dascăl exigent. N-o uit la rugăciune!
Venind de la Şcoala din Cracăul Negru cu situaţia şcolară, însoţit de tata, la noua şcoală din Bălţăteşti, ne-am dus la directorul Gheorghiţă Munteanu. Locuia într-o casă frumoasă, chiar lângă drum. Era un om voinic, roşu la faţă, cu ochii mari, în care se vedea limpezimea cerului.
Când am auzit că sunt aprobat, m-am bucurat din adâncul inimii. Şcoala era într-o comună mare, umblată de lume multă, nu ca satul meu sihastru.
Ne-am înscris la internat. Cei care aveau note mari şi bună purtare primeau bursă. M-am bucurat în toţi anii de acea bursă care te ajuta foarte mult în sărăcia de atunci. Şcoala şi internatul erau clădiri vechi boiereşti, aşezate frumos pe un deal de unde se vedeau plaiurile frumoase şi împodobite cu case şi pomi de tot felul. Acolo aveam să învăţ, dar să mă şi joc cum nu am mai făcut-o până atunci. Era lumea mea. Mi-a venit totul ca o mănuşă: locuri, oameni, colegi, şcoală, profesori, jocuri şi voie bună.
Noaptea citeam, la lumina focului, poezii de Eminescu. Era o adevărată bucurie. Dacă cineva ne supăra ziua, năbădăioşii care dormeau duşi, erau udaţi cu apă în paturile făcute ca o covată pentru că aveau arcurile slabe şi ruginite.
A doua zi, pârâciuni cu carul. Când s-a cam întrecut măsura, directorul Carp a intrat în dormitor şi poc, pac, zdup, buf, trosc, a împărţit pumni şi picioare la rând, întrebând cine este capul răutăţilor. Când să ajungă la mine, cu pumnul ridicat, a strigat:
– Cine pune la cale năzdrăvăniile?
– Eu! am răspuns repede, ca să nu-şi sloboadă pumnul în chipul unei mănuşi de box.
– Dar talpa de papuc cu noroi pe tavan?
– Tot eu, răspund pe nerăsuflate!
– Cine a stricat şaltărul de la lumină? Tot tu?
– Tot eu! răspund ca un papagal.
– Dar becurile cine le-a stricat?
– Noi toţi, răspund, ştiind cam cine le stricase şi restul le furase.
– Aşa! Ieşiţi afară în curte, nenorociţilor, că vă arăt eu. Era iarnă. Aşa cum ne-a găsit, sumar îmbrăcaţi, am făcut câteva marşuri, broasca, salturi pe diferite distanţe. Nu mai puteam respira.
Văzând starea noastră a răcnit la noi:
– Fuga marş, în dormitor, huliganilor. Vă învăţ eu minte! A fost prima şi ultima bravură a lui Carp. Nu după multă vreme a şi plecat definitiv.
Ştiam că este un mare profesor de matematică.
Ne-a părut rău după el!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
