Mai la începuturi, din când în când, abordam problema Sacrului și a Profanului. Despre aceste stări, după cum se știe, citim la Mircea Eliade, Constantin Noica și alți învățați în diferite științe.
Eram foarte atent când se predau cunoștințe dogmatice, de Istoria Religiilor sau din văzduhul moralei sau misticei. Auzeam cum profesorul cel mai important, de Dogmatică, Teologie Fundamentală, ne lămurea cum să învățăm a înțelege Tainele de necuprins ale Domnului Dumnezeu; pentru că totul este o Taină, începând cu viața care există în fiecare regn, adică regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal, regnul uman și înainte de acestea creația oștilor îngerești, cu toată Ierarhia Cerească, despre care nu se prea știe mare lucru, fiind deasupra tuturor înțelesurilor omenești.
Eram fascinați de felul cum profesorii se străduiau să ne lumineze mintea pentru a accepta toate tainele care ne înconjoară. Filosofii, din lumea antică și scriitorii au scris despre multe taine. Dacă ar fi să numim pe unul la întâmplare, m-aș opri la Sofocle care, în opera sa, Antigona, a fost inspirat să scrie: „În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!” Așa a scris cu 2.500 de ani înainte acest inspirat scriitor și filosof.
În opera sa De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu), autorul se ocupă de problematica liberului arbitru și a preștiinței divine (providenței divine).
Boethius, nefericitul scriitor și filosof, preia un exemplu propus de Aristotel, cu care împărtășește lumea hazardului sau cel puțin metoda de abordare a problemei: „Dacă, în timp ce săpăm pentru a ara câmpul, am găsi aur îngropat în pământ, ar fi acesta un eveniment complet întâmplător și neprevăzut? În ciuda jocului de cuvinte, întâmplarea are și ea cauzele ei, iar dacă nu am fi săpat pământul și dacă cel care a depus banii nu i-ar fi îngropat acolo, nu s-ar fi descoperit aurul.”
Cum să împaci reconcilierea preștiinței divine cu libertatea umană (liberul arbitru) este punctul culminant din opera De consolatione philosophiae și are loc, inițial, prin abordarea preliminară a distincției dintre providență și destin. În școlile platonice se învăța că sufletul uman are capacitatea de a se ridica deasupra destinului, iar când se amintește de noroc și prin care libertatea omului este cu atât mai mare, cu cât se dovedește a fi mai aproape de Voința Divină! Și acum întrebarea capitală: Cum este posibil să se împace libertatea omului cu providența și preștiința divină?
Suntem deseori ispitiți să găsim vinovați pe oricine, în afară de noi înșine. Este mai ușor să învinovățim, chiar dacă n-ar fi cazul. Fiecare trebuie să poarte bucuria virtuții și să nu dea vina pe nimeni pentru faptele săvârșite în libertate!
Calinic Argeșeanul
